Dreptul securității sociale

Securitatea socială reprezintă un ansamblu de mecanisme, proceduri, instituţii şi drepturi prin care se urmăreşte acoperirea riscurilor sociale.

Riscurile sociale sunt definite ca fiind acele împrejurări care pot atrage diminuarea veniturilor unei persoane sau mărirea cheltuielilor acesteia.

În plan juridic, atât la nivel intern cât şi la nivel internaţional, riscurile sociale sunt definite, de regulă, ca fiind:

- bătrâneţea

- boala

- invaliditatea

- maternitatea

- protecţia juridică a drepturilor salariale

- şomajul

- sarcinile familiale.

Aceste riscuri sociale sunt cuprinse în Convenţia 102/1952 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Principiile acestei convenţii au fost ulterior dezvoltate de Convenţia Europeană a Drepturilor Sociale şi Carta Europeană a Drepturilor Sociale.

Statele europene au dezvoltat sisteme de securitate socială pornind de la acest nucleu; au fost astfel dezvoltate instituţii competente să asigure finanţarea procedurilor legate de modul de valorificare a drepturilor ( toate acestea alcătuiesc sistemul de securitate socială).

Sistemele de securitate socială nu sunt identice în lume, ele ilustrează 2 concepţii opuse:

1. concepţia tradiţional europeană (sistemul Bismarck). Are la bază concepţia comutativă; elementele esenţiale pe care le are în vedere fiind persoanele beneficiare, formula de calcul a drepturilor de asigurări sociale, mecanismul de finanţare, nivelul beneficiilor.

2. concepţia distributivă. Este specifică prin soluţiile date la aceleaşi probleme.

Concepţia comutativă

Asigurările sociale au ca fundament protejarea veniturilor salariale atunci când aceste venituri nu se mai pot realiza. Concret, sistemele de asigurări sociale se adresează personelor care realizează venituri din munca lor sau dintr-o activitate profesională, în mare salariaţi, dar şi liberii profesionişti, producătorii agricoli etc.

Sistemul se finanţează din contribuţii specializate, care se plătesc de către asiguraţi sau de alte persoane care fac plata pentru asiguraţi.

Nivelul beneficiilor este într-o relaţie direct proporţională cu nivelul contribuţiei plătite, deci beneficiul este mai mare sau mai mic în raport cu mărimea contribuţiei plătite.

Din punct de vedere instituţional sistemul presupune organisme de gestiune autonome, alcătuite, de regulă, din contribuabilii la sistem.

Se poate astfel conchide că un asemenea sistem are o adresabilitate mai limitată, că nivelul beneficiilor depinde de nivelul contribuţiei, iar administrarea sistemului se face de instituţii specializate.

Concepţia distributivă

Are o adresabilitate generalizată, porneşte de la concepţia că fiecărui individ trebuie să i se asigure un venit minim necesar traiului cotidian. În această concepţie orice persoană are un drept de creanţă faţă de societate atunci când dovedeşte starea de nevoie în care se află.

Sub aspectul nivelului prestaţiilor, acestea sunt egale şi uniforme – indemnizaţii forfetare.

Finanţarea sistemului se face din impozite şi taxe ( TVA, accize, impozite pe venit, pe profit) şi nu din contribuţii speciale.

Din punct de vedere al administrării, aceasta se face de instituţii obligatoriu publice şi de rang guvernamental.

Aceste două sisteme sunt diametral opuse. În prezent, însă, cele două concepţii s-au apropiat foarte mult; pentru că fiecare are atât avantaje, cât şi dezavantaje se tinde spre o convergenţă a celor 2 sisteme pentru a se mări cât mai mult avantajele şi a limita dezavantajele. În esenţă convergenţa celor 2 concepţii este mărturisită în cadrul concepţiei comutative, prin:

- lărgirea câmpului de aplicare a sistemului, adăugându-se alte categorii decât cele tradiţionale

- apariţia unor prestaţii noncontributive ( indemnizaţii pentru care nu se cere existenţa unei contribuţii anterioare), fie beneficii suplimentare, fie alte drepturi – ex. pensiile foştilor deţinuţi politici.

În cadrul concepţiei distributive (ex. Marea Britanie) se aplică un sistem în care toţi cei care ajung la o anumită vârstă primesc o pensie egală, foarte mică. De aceea s-a creat un sistem mixt, în care cei care vor venituri mai mari pot contribui suplimentar, deci folosesc sistemul contribuţiei.

Administrarea şi finanţarea sistemelor de asigurare socială

De regulă sistemele de asigurări sociale sunt sisteme publice, deci fondurile de asigurări sociale, regulile de accesare a drepturilor se stabilesc de către stat, căci fiind vorba de fonduri publice, de prestaţii la nivel naţional, de interesul de a modula o politică socială pe termen mediu şi lung trebuie ca pârghiile financiare să fie în mâinile statului.

Din punct de vedere al finanţării, sistemele sunt publice, pentru că, chiar dacă contribuţiile vin de la contribuabili persoane private, statul intervine ori de câte ori bugetul astfel constituit nu este suficient pentru a susţine plăţile.

În cazul sistemelor private, care în prezent sunt extrem de rare ( nu există sisteme exclusiv private în Europa; există unul în Chile, statul doar controlând gestionarea fondurilor), administrarea fondurilor se face după concepţii diferite. Există 2 opţiuni:

- cea generalistă: toate riscurile sociale sunt administrate de aceeaşi instituţie publică (în România, în 1998 – Ministerul Muncii). Avantajul este că această concepţie minimalizează costurile de operare.

- cea a specializării administrării pe risc: se creează instituţii competente pentru fiecare risc (aplicată astăzi în România). Dezavantajul constă în costurile ridicate de operare, iar avantajul în o mai bună administrare a riscurilor sociale prin specializarea instituţiilor pe câte un risc.