Dreptul UE - Înființarea cronologică

Cronologia construcției europene

Instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului - C.E.C.O.

Propunerea a fost acceptată inițial de 6 state - Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. Marea Britanie, la 27 mai 1950 s-a declarat neinteresată prin refuzul de a participa la negocieri, pe motiv că nu putea lua în considerare o limitare, chiar parțială, sub aspectul suveranității. Următoarele evenimente, au marcat instituirea Tratatului C.E.C.O., astfel :

- pe data de 10 iunie 1950 declarația lui Schuman a fost urmată de negocieri deschise la Paris;

- la 20 iunie 1950 a avut loc tot la Paris o Conferință care a avut ca scop elaborarea Tratatului instituind C.E.C.O.;

- la 18 aprilie 1951 a fost semnat la Paris Tratatul C.E.C.O. ;

- la 25 iulie 1952 Tratatul C.E.C.O. a intrat în vigoare, după ratificarea acestuia de cele 6 state: Franța, Italia, R.F.Germania, Belgia, Olanda și Luxemburg.

Tratatul a fost încheiat pentru o perioadă de 50 ani. La 10 februarie 1953 se deschide Piața comună, pentru cărbune, iar la 10 mai 1953, pentru produse siderurgice.

Tratatul de la Paris transferă de la statele membre un anumit număr de competențe - cu puteri de decizie - către instituțiile comunitare, create de acesta. Ca și Tratatele europene ulterioare (C.E.E. și C.E.E.A.), Tratatul C.E.C.O. reprezintă mai mult decât un acord internațional clasic, deoarece a creat instituții independente de autoritățile publice naționale și le-a înzestrat cu drepturi suverane în domeniile legislativ, administrativ și judiciar, drepturi care le-au fost transferate - după cum am arătat - de la statele membre. Cele 4 instituții create de Tratatul C.E.C.O. sunt următoarele:

- Înalta Autoritate - organism cu pronunțat caracter supranațional (în prezent Comisia Europeană). Are responsabilitatea de a administra piața comună a cărbunelui și oțelului ,,în care să domnească libera circulație și libera concurență - obiectiv al Tratatului - scop în care are puteri decizionale - obligatorii - pe care le exercită nu numai asupra statelor membre ci și direct asupra întreprinderilor de sector.

- Adunarea parlamentară - îi este încredințată controlul politic al Înaltei Autorități.

- Consiliul Special de Miniștri - garantează că Înalta Autoritate acționează în strânsă legătură cu guvernele naționale.

- Curtea de Justiție - asigură autoritatea dreptului în limitele teritoriale ale celor 6 state semnatare ale Tratatului. Tratatul de la Paris reprezintă un prim pas pe calea integrării europene, un model de integrare juridică, instituțiile C.E.C.O. pregătind istituțiile celor două comunități create ulterior - C.E.E. și C.E.E.A. Integrarea realizată prin crearea C.E.C.O. n-a putut fi extinsă și pe plan politic dat fiind nereușita - din anii 1953, 1954 - a două noi propuneri de cooperare mai strânsă a celor 6 state sub forma Comunității europene de apărare și a Comunității politice europene

Instituirea Comunității Economice Europene (C.E.E.) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau E.U.R.A.T.O.M.)

La 25.03.1957, la Roma au fost semnate două tratate:

- Tratatul ce instituie o Comunitate Europeană a Energiei Atomice - T.C.E.E.A., vizând promovarea utilizării energiei nucleare în scopuri pașnice și dezvoltarea unei puternice industrii nucleare; - Tratatul ce instituie o Comunitate Economică Europeană - Piața comună. Scopurile politice sunt precizate în Preambulul Tratatului, potrivit căruia cele 6 state se declară ,,angajate în stabilirea fundamentelor unei Uniuni fără încetare mai strînsă între popoarele Europei,,. → Odată cu semnarea Tratatelor de la Roma (25.03.1957), a fost adoptată (la Roma) ,,o Convenție relativă la unele instituții comune Comunităților Europene,, și anume - Adunarea parlamentară și Curtea de Justiție.

La 01.01.1958 cele două tratate intră în vigoare, ca urmare a ratificării lor de către părțile contractante (cele 6 state membre ale C.E.C.O.) conform propriilor proceduri constituționale. Ambele tratate au fost încheiate pe o durată nelimitată.

La 17 .04.1957 au fost semnate la Bruxelles protocoalele cu privire la privilegii și imunități și la Curtea de Justiție a C.E.E. și C.E.E.A.

Angajamentele imediate prevăzute în conținutul Tratatului C.E.E. preluate din raportul Spaak, vizează realizarea unei zone de politică comună, cu o puternică unitate a producției care să pemită o expansiune continuă, o stabilitate crescută, o creștere accelerată a nivelului de viață. În acest scop, tratatul prevede mai întâi crearea unei piețe comune la nivelul celor 6 state, care să aibă caracteristicile unei piețe naționale, și care să determine realizarea unei uniuni vamale care să presupună libera circulație internă a mărfurilor și protecția externă printr - un tarif vamal comun, libera circulație a factorilor de producție (a persoanelor, a întreprinderilor, a serviciilor, a capitalurilor) și protecția liberei concurențe.

Tratatul C.E.E. prevede de asemenea atât armonizarea politicilor economice generale cât și dezvoltarea politicilor sectoriale comune în special în: agricultură, transporturi, relații comerciale cu statele terțe.

În plan instituțional cele două tratate de la Roma preiau modelul T.C.E.C.O. însă într-o structură mai puțin deschisă caracterului supranațional. Din această perspectivă, în doctrina de specialitate s-a precizat că ,,prin mecanismul instituțional și decizional pe care-l prevăd elementele supranaționale să fie măcar în aparență contracarate.

Cele două Comunități, prin actele lor institutive, ca și prin actele lor adiționale, au două instituții comune cu C.E.C.O. : Adunarea Parlementară și Curtea de Justiție. Tratatatele C.E.E. și C.E.E.A. prevăd pentru cele două Comunități următoarele instituții: Consiliul de Miniștri - ca organ de conducere generală, Comisia executivă- ca organ executiv, respectiv Consiliul Ministerial - ca organ suprem, Comisia - ca organ executiv.

În privința Marii Britanii, aceasta a decis în favoarea integrării sub forma unei asocieri, care în condițiile date, aceasta să aibă loc între statele membre O.E.E.C rămase, și cele 6 state comunitare, care să constituie o unitate economică de sine stătătoare, în cadrul unei zone de comerț liber.

La 8 aprilie 1965, la Bruxelles se produce o simplificare în plan instituțional, prin semnarea așa numitului Tratat de Fuziune a executivelor, intrat în vigoare la 1 iulie 1967, dată de la care Comunitățile Europene au comune, pe lângă cele două instituții Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție (comune din 1967), și Consiliu și Comisia.

- Cu prilejul fuziunii executivelor, cele 6 state semnatare ale Tratatelor comunitare au adăugat mecanismului comunitar, un Comitet de reprezentanți permanenți - C.O.R.E.P.E.R. - compus paritar din miniștri reprezentanți ai statelor membre. C.O.R.E.P.E.R. are atribuția de a pregăti ședințele Consiliului de miniștri, de a cenzura, modifica și aproba în unanimitate orice propunere sau inițiativă, luată cu majoritate în Comisia Executivă, ce urmează să devină act comunitar.

- La 29. 01. 1966 are loc celebrul acord asupra dezacordului semnat la Luxemburg, prin care Franța - ce aplicase așa numita politică a scaunului gol prin refuzarea de a participa, aproape 7 luni, la lucrările instituțiilor comunitare, stagnând astfel activitatea acestora - își impune voința ca ,,în Consiliul Ministerial să se adopte orice decizie cu unanimitate sau deloc,,. Prin urmare regula majorității în adoptarea deciziilor care trebuia realizată la sfîrșitul anului 1965, a fost amânată reprezentând o amenințare pentru suveranitatea statelor membre.

Între 1-2 decembrie 1963, la Haga a avut loc reuniunea șefilor de stat și de guvern prin care s-a luat hotărârea de a deschide negocierile între Comunități și statele care au înaintat cereri de aderare.

De la 1 iulie 1968 a devenit complet operațională Uniunea Vamală, cu 18 luni înaintea calendarului stabilit de Tratat. Din acel moment tarifele și restricțiile cantitative dintre statele membre (cele 6 state) erau complet abolite, barierele vamale interne complet suprimate și un tarif extern comun, finalizat.