Dreptul Uniunii Europene

Europa postbelică şi primele organizaţii europene.

Finalizarea celui de al II-lea razboi mondial, a lăsat întregul continent european devastat. După împărţirea Germaniei între puterile câştigătoare ale războiului s-a pus problema viitorului europei, a reconstrucţiei şi refacerii economice.

Primele încercări de cooperarea a statelor europene sau caracterizat printr-o abordare de tip interguvernamental, care reflecta dorinţa statelor de a-şi păstra neatinsă suveranitatea.

Primele organizaţii create pe principiul colaborării interguvernamentale sunt Organizaţia Europeană de Cooperare Economică, care ia naştere sub impulsul SUA, în anunul 1948, pentru a gestiona şi distribui ajutoarele destinate reconstrucţiei, acordate de SUA prin planul Marshall. După încheierea programului Marshall, organizaţia va continua să existe având rolul de a promova comerţul liber. Denumirea organizaţiei se va schimba în Organizaţia Economică de Cooperare şi Dezvoltare OECD.

O a doua iniţiativă a statelor eruopene a fost crearea Uniunii Europei Occidentale, structură care va avea rol de cooperare militară şi economică. Datorită suprapunerii cu NATO rolul UEO va fi destul de redus, abia o dată cu semnarea Tratatului de la Maastrich UEO va deveni braţul înarmat al UE. Din punct de vedere structural este alcătuită din state membre cu drepturi depline, membri asociaţi (state nemembre UE, dar membre NATO) şi parteneri asociaţi (state nemembre NATO şi UE) şi state cu rol de observatori.

O a treia structură de cooperare europeană este Consiliul Europei, creat prin Tratatul de la Londra din 1949, la propunerea Franţei. CE este un organism de cooperare interparlamentară, cu rol consultativ, care are drept scop crearea unei Europe federale. Deşi doar cu rol consultativ CE înscrie printre realizările sale adoptarea Convenţiei Europene a Drepturilor omului şi crearea Curţii Europene a Drepturilor Omului. Din punct de vedere structural CE are în componenţă următoarele organe: Adunarea Parlamentară, compusă din parlamentari naţionali, care votează rezoluţii, Comitetul de miniştrii organ decizional (ia decizii prin unanimitate), purtătorul de cuvânt şi Congresul puterilor regionale şi locale.

În opoziţie cu abordarea interguvernamentală a problemei cooperării europene, apare la teorie cooperării comunitare supranaţionale, promovată pentru prima oară de Jean Monnet, în anul 1950. Sesizând ineficacitatea strucuturilor europene existente, Jean Monnet lansează ideea creării unei strucuturi economice care să controleze dezvoltarea industriei siderurgice şi carbonifere a Germaniei şi Franţei. Ideea sa va fi preluată şi dezvoltată de Robert Schuman, ministru de externe francez. La această idee aderând şi cancelarul vest german Konrad Adenauer.

Apariţia Comunităţii Europene.

O dată cu lansarea de către Robert Schuman a „planului Scuman de integrare europeană”, în anul 1950, se deschide o nouă etapă a colaborării statelor europene. Primul document comunitar semnat a fost Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Iniţiativa creeării acestei comunităţi a aparţinut Franţei şi Germaniei, care invită alături de ele şi restul ţărilor europene. Răspund acestei chemări: Italia şi Beneluxul pe când Marea Britanie refuză semnarea. Tratatul va fi semnat la Paris, la 18 aprilie 1950 pentru o durată de 50 de ani, de un număr de 6 state europene. Scopul tratatului era crearea unei pieţe unice a oţelului şi cărbunelui. Baza acestui tratat o consituia decizia statelor semnatare de a se supune unei Înalte Autorităţi, care acţiona ca un organism independent supranaţional şi care prin deciziile ei, cu forţă juridică, lega statele semnatare. Structural, alături de Înalta Autoritate, tratatul mai instituia şi un Consiliu de miniştrii, o Adunare parlamentară şi o Curte de justiţie.

Un nou plan de cooperare comunitară a fost elaborat sub numele de „Planul Pleven”, care prevedea crearea unei forţe europene de apărare, numită Comunitatea Europeană de Apărare. Scopul acestei structuri era controlul procesului de înarmarea a Germaniei de vest şi constituirea unei armate europene. Semnat în anul 1952, tratatul a fost abandonat datorită refuzului Adunării Naţionale franceze de discuta ratificare tratatului.

Relansarea construcţiei comunitare europene a fost făcută pe baza „Raportului Spaak”, care propunea crearea a două structuri comunitare: o uniune economică şi o structură comunitară care să asigure folosirea paşnică a energiei atomice. Rezultatul Raportului Spaak este semnarea a două tratate la Roma, în anul 1957. Un prim tratat instituia Comunitatea Europeană a energiei atomice CEEA/EURATOM, care avea drept scop controlul comun european asupra folosirii energiei atomice doar în scopuri paşnice. Un al doilea tratat insituia Comunitatea Economică Europeană CEE, care viza crearea unei pieţe economice comune a statelor europene şi o uniune vamală. Fiecare tratat instiuie mecanisme proprii de control al aplicării acestuia inspirate din mecanismele primului tratat european de la Paris. Se crează astfel, prin tratatul CEE: o comisie, un Consiliu de miniştrii, un Parlament şi o Curte de justiţie. O deosebire majoră între tratatul CECO şi cele două tratate de la Roma este faptul că cele din urmă au fost semnate pe o durată nelimitată de timp.

Un pas extrem de important în evoluţia comunitară l-a constituit Tratatul de la Bruxelles (1965), prin care executivele celor trei structuri comunitare fuzionau. Tratatul prevedea că cele trei comunităţi rămân distincte din punct de vedere juridic, dar vor avea instituţii comune. Astfel se va crea o Comisie Europeană, un Consiliu al Comunităţiilor Europene, o Curte Europeană de Justiţie şi o Adunare Parlamentară.

Prin tratatul de la Bruxelles se va creea în mod real structura europeană care va fi cunoscută sub denumirea de Comunitatea Europeană.

Evoluţia Comunităţii Europene.

Extinderea Uniunii Europene.

Succesul economic înregistrat de cele 6 state comunitare va duce la solicitari de primire în strucutura comunitare a Angliei, Irlandei, Danemarcei şi Norvegiei. Acceptrea acestor noi membrii se va produce târziu datorită opoziţiei Franţei, faţă de accederea Marii Britanii. Abia în anul 1972 vor fi semnate tratatele de aderare, care vor intra în vigoare în anul 1973. Dintre cele patru state aplicante doar Norvegia nu a ratificat tratatul de aderare, datorită rezultatului negativ al referendumului consultativ pentru aderare.

Următoarea lărgire a CE se va face în anul 1981, prin aderarea Greciei, care prin compromisurile făcute a scurtat perioada de aderare. Acceptarea Spaniei şi a Portugaliei se va produce după 9 ani de negocieri, în anul 1986.

În anul 1995 vor adera la CE Austria, Finlanda şi Suedia, iar în 1998 se va produce cea mai importantă mărire a graniţelor CE, prin accederea Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria. În prezent alături de statele cu drepturi depline, un număr de 13 state au statut de asociat la CE, aderarea acestora fiind în curs de negociere.