Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor

1. Noţiunea de drepturi fundamentale

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt nu numai o realitate, ci şi o finalitate a întregii activităţi umane progresiste şi democratice. Drepturile şi libertăţile omului, cu multiplele lor ramificaţii şi implicaţii teoretice şi practice reprezintă un domeniu important în preocupările fiecărui stat precum şi în ale comunităţii internaţionale. Cercetarea ştiinţifică a drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului este o misiune permanentă îndeosebi a juriştilor, acestora revenindu-le rolul de a analiza toate aspectele şi de a realiza sinteze. Ea trebuie să realizeze clarificările necesare (noţiunile, vocabularul folosit), să permită evidenţierea progreselor dar şi a rămânerilor în urmă, să ofere soluţii legislative care să permită o reală promovare a respectului pentru aceste drepturi şi o eficientă protecţie a lor.

Definirea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor (a libertăţilor cetăţeneşti sau libertăţilor publice, cum mai sunt deseori numite) a preocupat şi încă preocupă intens literatura juridică. Asemenea preocupări sunt numeroase pentru că drepturile şi libertăţile cetăţeneşti au o importanţă aparte şi s-au impus în viaţa oamenilor şi a societăţii. Formularea unei definiţii a drepturilor fundamentale presupune stabilirea unor criterii. Prima problemă care se pune este de a şti de ce din sfera drepturilor pe care cetăţeanul le are în general, numai anumite drepturi sunt fundamentale. Apoi trebuie să stabilim de ce sfera drepturilor fundamentale variază de la etape la etape istorice, determinând ce raţiuni teoretice şi practice face ca un drept al cetăţeanului să fie drept fundamental într-o anumită perioadă şi să fie drept obişnuit, în altă perioadă istorică. Drepturile fundamentale s-au definit ca simple drepturi subiective, fără a se evidenţia ceea ce este specific.

Pentru definirea lor trebuie să luăm în consideraţie că sunt: a) drepturi subiective; b) drepturi esenţiale pentru cetăţeni; c) datorită importanţei lor sunt înscrise, în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale (constituţii).

Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind în ultimă instanţă facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime.

Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni, înscrise ca atare în constituţie, aceasta fiind cea mai importantă trăsătură. J.J. Rousseau, în celebrul Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între oameni, sublinia că drepturile omului sunt daruri esenţiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel. Unii au denumit drepturile individuale ca libertăţi necesare, alţii ca drepturi esenţiale.

Drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de Constituţie şi care sunt determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului. Anumite drepturi subiective, datorită importanţei lor, sunt selectate pe criteriul valoric şi înscrise ca drepturi fundamentale. Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni, pentru viaţa, libertatea, personalitatea lor. Caracterul de drepturi esenţiale îl dobândesc în raport cu condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi. Un drept subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci fundamental într-o societate dată, dar îşi poate pierde acest caracter în altă societate. Drepturile fundamentale pot fi explicate numai dacă sunt analizate în interdependenţa lor cu celelalte fenomene, îndeosebi cu realităţile economice, sociale şi politice din fiecare ţară.

Drepturile fundamentale, datorită importanţei lor, sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale. Înscrierea în Constituţie a drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicilor principale a acestora de a fi drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Înscrise în Constituţie, li se recunoaşte caracterul de drepturi fundamentale şi li se stabilesc garanţii pentru ocrotirea şi exercitarea lor. Putem concluziona că drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.

Drepturile omului şi cetăţeanului sunt denumite frecvent libertăţi publice. Expresia “libertăţi publice” se referă atât la libertăţile cât şi la drepturile omului, precum şi la faptul că acestea aparţin dreptului public, şi anume Dreptului constituţional, fiind supuse unui regim juridic aparte. Expresiile “drepturile omului” şi “drepturile cetăţeanului” comportă unele explicaţii. Astfel, expresia “drepturile omului” evocă drepturile fiinţei umane, fiind înzestrată cu raţiune şi conştiinţă, căreia îi sunt recunoscute drepturile naturale ca drepturi inalienabile şi imprescriptibile. Într-o societate organizată în stat, omul se prezintă din punct de vedere juridic sub trei ipostaze distincte: cetăţean, străin sau apatrid.

Pe planul realităţilor juridice interne omul devine cetăţean, altfel spus fiinţa umană se integrează într-un anumit sistem social-politic, guvernat de reguli juridice. Drepturile sale naturale sunt proclamate şi asigurate prin Constituţia statului al cărui cetăţean este, dobândind astfel eficienţă juridică, sub denumirea de “drepturi (libertăţi) cetăţeneşti”. Cetăţenii beneficiază, în principiu, de toate drepturile prevăzute de Constituţie, străinii şi apatrizii beneficiază doar de unele dintre ele. Drepturile omului-pe planul realităţilor universale devin drepturi ale cetăţenilor-pe planul realităţilor interne ale fiecărui stat. Astfel există reglementări internaţionale şi reglementări interne iar corelarea între cele două categorii de reglementări implică asigurarea drepturilor cetăţenilor la nivelul standardelor impuse de reglementările internaţionale.