Drepturile Omului în Legislația Internațională

1.1. Aparitia si evolutia preocuparilor internationale pentru protectia drepturilor omului.

Înca din timpurile cele mai vechi, pe planul relatiilor dintre state s-au manifestat anumite preocupari cu caracter umanitar. Ele vizau însa numai anumite categorii, specifice, determinate, ca de pilda trimisii diplomatici (solii) carora li se recunostea inviolabilitatea (sancti habentur legati), sau persoanele necombatante (femeile, copiii) care urmau sa fie crutate în cazul cuceririi unor cetati.1

Cu timpul, dreptul international umanitar - într-o forma mai mult sau mai putin dezvoltata - s-a afirmat în legatura cu aparitia si dezvoltarea normelor cutumiare si conventionale de purtare a razboaielor.2 Evolutia acestui capitol al dreptului international dupa 1648 este dominata de ideea ca nu le este permis beligerantilor sa foloseasca forta peste limitele necesare realizarii scopului razboiului si ca nu sunt permise acele forme de violenta care nu sunt absolut necesare pentru obtinerea victoriei, razboiul fiind considerat numai un raport între state, iar nu între indivizi. Prin Declaratia de la St.Petersburg din 11 decembrie 1868, partile semnatare ale acestui document s-au angajat sa renunte, în caz de razboi, la folosirea unor proiectile care cântaresc mai putin de 400 gr., a proiectilelor explozibile sau încarcate cu substante inflamabile. Ulterior, conferintele de la Haga din 1899 si 1907 au înfaptuit o ampla codificare a legilor si obiceiurilor razboiului.

Se poate afirma, fara riscul de a gresi, ca în întreaga perioada istorica ce a precedat crearea Organizatiei Natiunilor Unite, preocuparile pentru drepturile omului au avut un caracter limitat si circumstantiat la anumite aspecte. Astfel, în conditiile Pactului Ligii Natiunilor, document care nu a interzis razboiul ci numai l-a conditionat de îndeplinirea prealabila a unor încercari de conciliere, au existat anumite tendinte de a promova documente internationale care sa asigure protectia drepturilor omului, în legatura cu unele aspecte specifice. Asa, de pilda, alaturi de continuarea preocuparilor pentru elaborarea unor norme umanitare în cadrul regulilor admise de purtare a razboiului3 au fost promovate noi initiative pe linia elaborarii dreptului international penal, a sanctionarii unor fapte deosebit de grave care periclitau interesele întregii comunitati internationale .

În aceasta privinta sunt demne de semnalat actiunile pentru combaterea sclaviei, concretizarea într-un prim instrument juridic adoptat la Geneva, încriminat printr-o conventie încheiata la Geneva la 26 iunie 1936, a comertului cu femei si copii, interzis categoric prin conventiile de la Geneva din 30 septembrie 1921 si 11 octombrie 1933, care dezvolta prevederile conventiilor anterioare, adoptate în aceasta problema la Paris, la 18 mai 1904 si 4 mai 1910 etc.4

Odata cu adoptarea Cartei Natiunilor Unite, problemele drepturilor omului s-au putut afirma pentru prima data în întreaga lor plenitudine, dat fiind faptul ca însasi Carta O.N.U. proclama în art.1 pct.3, ca unul dintre scopurile organizatiei, acela de a realiza "cooperarea internationala în rezolvarea problemelor internationale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar si în promovarea si încurajarea respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie" .

Sub egida Qrganizatiei Natiunilor Unite au fost elaborate remarcabile documente internationale si, în primul rând, Declarajia universala a drepturilor omului, din 10 decembrie 1948; au fost adoptate numeroase conventii internationale prin care drepturile omului au cunoscut substantiale dezvoltari. Procesul elaborarii drepturilor omului pe plan international a înregistrat - în anii care au trecut de la înfiintarea Organizatiei Natiunilor Unite - o spectaculoasa dezvoltare, ducând la afirmarea si a celei de "a treia" generatii a drepturilor omului. Daca initial drepturile omului s-au afirmat în domeniul civil si politic ca drepturi ale omului si cetateanului ("prima generatie" ), daca apoi preocuparile pe plan social au generat necesitatea recunoasterii si includerii în constitutiile statelor a unei "a doua generatii" a drepturilor omului, drepturile economice si sociale, în prezent solidaritatea umana, responsabilitatea oamenilor în faurirea unui viitor comun au proiectat la dimensiuni internationale cooperarea statelor pentru recunoasterea si garantarea drepturilor dintr-o "a treia generatie" : dreptul la dezvoltare, dreptul la viata, dreptul la pace, dreptul la un mediu înconjurator sanatos de viata, dreptul de a beneficia de patrimoniul comun al umanitatii.5