Elaborarea Actelor Oficiale

1. CONCEPTUL SISTEMULUI DREPTULUI

Normele juridice alcătuiesc un tot unitar, fiind foarte strâns unite între ele, chiar dacă sunt deosebite prin conţinut. Ele formează un ansamblu coerent şi logic, prin urmare se constituie într-un sistem. Dreptul unui stat ni se înfăţişează nu ca o sumă aritmetică dată de totalitatea normelor juridice, ci ca un ansamblu al acestora, organizate, structurate într-un sistem pe baza anumitor principii, urmărind o anumită finalitate. Studierea sistemului dreptului are o mare importanţă teoretică şi practică şi anume: ajută organele de stat în procesul de elaborare şi perfecţionare a dreptului pentru a descoperi şi completa anumite lacune ale dreptului pozitiv, pentru eliminarea reglementărilor perimate şi asigurarea concordanţei între normele juridice. Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei, contribuie la perfecţionarea aplicării şi interpretării dreptului şi stă la baza clasificării ştiinţelor juridice.

Prin tehnică juridică se înţelege totalitatea procedeelor de ordin material şi intelectual care urmăresc aplicarea principiilor de drept la realităţile concrete ale vieţii sociale. Principiile de drept nu pot fi aplicate tale quale la realităţile sociale, ci prin intermediul anumitor procedee tehnice care dau celor dintâi întreaga eficienţă de care au nevoie. Elaborarea normelor de drept ţine de domeniul raţional, de domeniul cunoaşterii şi constituie o operaţie - în sine - de ordin logic. Aceste norme se impun în mod raţional, dar pentru aplicarea lor practică au nevoie de un element tehnic, constructiv. Nu credem că am greşi dacă am compara raportul dintre aceste două etape în elaborarea teoretico-practică a dreptului cu raportul care există între fond şi formă. Fondul constă în elaborarea logică a normelor juridice, iar forma constă în mijloacele tehnice prin care datele abstracte capătă eficienţă juridică, devenind aplicabile. O comparaţie cu ceea ce se întâmplă în procesul de formare a noţiunilor ne poate lămuri. Noţiunea se formează printr-un procedeu de natură logică: printr-o abstracţie şi generalizare. Dintr-un şir de obiecte omogene se scot, prin procesul de abstractizare, notele comune, iar prin generalizare aceste note comune sunt extinse asupra tuturor lucrurilor posibile de acelaşi fel. Această operaţie logică, mentală, ar rămâne fără de efect practic, dacă nu ar exista cuvântul rostit, care să concretizeze noţiunea, dându-i astfel posibilitatea unei trăiri concrete, unei aplicaţii practice.

Cuvântul rostit este elementul tehnic al noţiunii, fără de care aceasta ar fi redusă la o umbră fără corp, la un element fără nici un conţinut practic şi fără nici o valoare de întrebuinţare. La fel stau lucrurile şi în materie de drept, unde elaborarea normelor juridice nu capătă eficienţă practică decât prin intermediul tehnicii, care astfel devine un procedeu de realizare a dreptului în conformitate cu năzuinţele sociale. Ştiinţa dreptului stabileşte anumite principii generale, iar tehnica juridică urmăreşte să le aplice în mod concret la varietatea şi complexitatea vieţii sociale. Tehnica juridică presupune folosirea anumitor elemente convenţionale, care să adapteze şi să actualizeze principiile generale şi abstracte ale dreptului la finalităţile concrete şi precise ale respectivei societăţi. Fără să folosească elemente de fantezie şi arbitrare, tehnica juridică presupune anumite norme menite să realizeze aplicarea practică a regulilor de drept; aceste norme nu trebuie înţelese ca nişte reguli rigide şi dogmatice asemenea celor formulate de teologii medievali sau talmudişti, ci ca nişte principii directoare determinate de nevoile progresului juridic. Aceste principii urmăresc, pe de o parte, aplicarea regulilor de drept la toate cazurile posibile pe care le-ar scoate la viaţă mersul societăţii, iar, pe de alta, o certitudine, simplitate şi o economie de efort în procesul de realizare practică a dreptului.

I. DREPTUL

1. FACTORII OBIECTIVI DE CREARE A DREPTULUI

Problema crucială a ştiinţei juridice care, din antichitate a provocat discuţii, a ridicat întrebări şi creat incertitudini, a fost aceea a originei, structurii şi dezvoltării instituţiilor de drept; este vorba de acei factori care inspiră procesul de formare a dreptului, determinând apariţia, conţinutul şi evoluţia acestuia.

Trei sunt teoriile referitoare la această problemă.

După unii teoreticieni, dreptul are un caracter a priori, reprezintă un datum care dirijează şi inspiră normele sale juridice care, fără a fi drept pur, reprezintă o copie mai mult sau mai puţin fidelă a dreptului natural.

O altă opinie consideră că dreptul este numai dreptul pozitiv pe care-1 reduce la o serie de semne similare cu cele matematice, a căror valoare rezidă în ele înşile. Rezultând din voinţa abstractă a legiuitorului, ele se desprind de aceasta, devenind entităţi independente cu o valoare proprie, urmând a fi adaptate şi folosite la nevoile practicii.

O a treia concepţie consideră sursa dreptului un domeniu a cărui esenţă devine element social, economic, politic, psihologic, interesul, "natura lucrurilor" etc. Dreptul, ca fenomen social, are rădăcinile în condiţiile materiale ale vieţii sociale. In noţiunea de condiţii materiale intră mai mulţi factori.

Primul este cadrul geografic în care respectiva societate îşi desfăşoară activitatea sa; mediul geografic pune la dispoziţia locuitorilor resursele şi bunurile a căror folosinţă determină, în concordanţă cu alţi factori, nivelul dezvoltării sociale.

Al doilea factor rezidă în starea demografică a societăţii respective şi în fondul său structural, biologic. Este efectul demografic şi biologic.

In fine al treilea şi cel mai important factor al vieţii materiale îl constituie structura socială a societăţii, adică relaţiile de producţie care se stabilesc între locuitori.

Factorii sus menţionaţi constituie condiţiile vieţii materiale, elementul obiectiv al procesului de creare a dreptului, elementul său de existenţă.

La factorii obiectivi se adaugă elementul subiectiv, întrucât legile obiective de dezvoltare socială nu se realizează prin ele înşile, ci prin intermediul acţiunilor umane. Aceste acţiuni nu sunt mecanice, ci conştiente, urmând scopuri şi finalităţi bine determinate. Oamenii folosesc în mod creator şi util legile sociale obiective, contribuind astfel la dezvoltarea şi progresul social. In acest sens conştiinţa socială exercită o funcţie creatoare asupra factorilor obiectivi încât oamenii, a căror libertate constă în înţelegerea necesităţii, îşi făuresc propriul lor destin.

Factorul geografic joacă un rol important în procesul de creare a dreptului. Montesquieu în al său "L'esprit des lois" atribuie acestui factor un rol determinant în procesul de formare a dreptului, subapreciind ceilalţi factori şi în special pe cei socio-economici. Influenţa cadrului geografic trebuie privită sub două aspecte: acela al obiectului reglementării şi conţinutului acesteia.