Extras din document
1. Centralizarea administrativă. Centralizarea presupune concentrarea tuturor sarcinilor
administrative din teritoriul unei ţări în persoana statului, sarcini a căror îndeplinire este
asigurată printr-o administraţie ierarhizată şi unificată. Ansamblul deciziilor privind
activităţile administrative revine organelor centrale ale administraţiei de stat. O
centralizare completă nu există d.p.d.v. practic. În practică reglementarea satisfacerii
intereselor generale se face prin legi aplicabile pe tot teritoriul lor, iar reglementarea
satisfacerii intereselor locale se face prin norme juridice locale, aplicabile numai în
anumite unităţi (circumscripţii) administrativ-teritoriale, norme adoptate în temeiul legii.
Dacă un stat este astfel organizat încât satisfacerea intereselor locale sau sociale se face
prin servicii publice, depinzând direct de autoritatea publică centrală şi ai căror titulari
sunt numiţi de către aceasta, acel sta este centralizat. Prin centralizare se înţelege regimul
administrativ în care autorităţile publice de specialitate şi cele locale sunt numite de
autoritatea publică centrală, fiind subordonate acesteia. Sub forma sa cea mai riguroasă,
centralizarea nu recunoaşte colectivităţilor umane locale dreptul de a se administra;
numai statul, prin funcţionarii săi publici şi prin bugetul său îşi asumă pentru întreg
teritoriul naţional satisfacerea cerinţelor de interes general. Acest sistem nu exclude
organizarea teritoriului statal în circumscripţii administrative. Nu trebuie să se confunde
circumscripţiile administrative, delimitări teritoriale destinate să permită o organizare
raţională a serviciilor publice ale statului pe ansamblul teritoriului, cu colectivităţile
locale, care sunt comunităţi umane preexistente în părţi ale teritoriului naţional, cu
personalitate juridică şi reprezentând un sediu al unei administraţii locale. Într-un regim
centralizat pur se organizează circumscripţii teritoriale, dar nu se acordă autonomie
colectivităţilor locale. Statul centralizat recunoaşte existenţa colectivităţilor umane care
au cerinţe specifice, dar el numeşte şi conduce funcţionarii publici şi instituţiile care
administrează aceste colectivităţi umane. În cazul unui regim centralizat, în teritoriu
acţionează numai agenţi ai organelor centrale ale statului. Agenţii sunt numiţi, revocaţi şi
răspund exclusiv în faţa acestora. Ei sunt simpli agenţi administrativi, nu au nici un fel de
competenţă proprie de decizie şi au doar 2 obligaţii: să informeze centrul cu privire la
situaţia locală şi să execute în teritoriu deciziile centrului. În sistemul centralizării
administrative, în general, unităţile administrativ-teritoriale nu au personalitate juridică şi
se află în strictă dependenţă faţă de puterea centrală, limitându-se să execute deciziile
acesteia. În acest regim nu se recunoaşte colectivităţilor locale dreptul de a se administra.
Centralizarea administrativă se bazează pe dreptul superiorului de a exercita controlul
ierarhic asupra activităţii inferiorului.
1.1. Deconcentrarea administrativă. Uneori, cerinţele practice au determina o atenuare
a sistemului centralizat, acordându-se unor servicii şi unor funcţionari publici ai statului
dreptul de a soluţiona ei înşişi, în cadrul circumscripţiilor administrativ teritoriale,
problemele care nu mai sunt înaintate centrului spre rezolvare. Prin deconcentrare
administrativă se înţelege transferul unor atribuţii, care revin structurilor administrativ
centrale, unor instituţii din subordine, care funcţionează în teritoriu. Deconcentrarea
administrativă reprezintă deplasarea în teritoriu a unei părţi importante a activităţii
administraţiei publice centrale. Suntem în faţa unei forme diminuate a sistemului de
centralizare. Puterea de a administra aparţine entităţii centrale (stat, guvern) care o
organizează prin externalizări de sarcini şi construirea de competenţe distincte unor
entităţi subordonate. Existenţa competenţei face ca aceste instituţii să acţioneze autonom
pentru exercitarea sa, în nume propriu. Puterea centrală poate exercita asupra lor, în
virtutea ierarhiei, dreptul de instrucţie şi control. În cazul deconcentrării administrative pe
baze, în teritoriu nu există doar simpli agenţi, ci entităţi (instituţii) administrative.
Acestea sunt structuri ale administraţiei statului, numite, revocabile şi răspunzătoare în
faţa autorităţilor administraţiei centrale de stat. Ele sunt înzestrate cu competenţă proprie
de decizie. Structurile administrative deconcentrate teritorial rămân instituţii ale statului,
subordonate ierarhic, chiar dacă au dobândit competenţă proprie. (În fapt, deconcentrarea
constă şi în a pune la conducerea fiecărei circumscripţii administrative a unui
reprezentant al puterii centrale şi a-i recunoaşte acestuia o competenţă de decizie proprie,
cu scopul de rezolva direct, la bază, anumite activităţi, ale căror determinări acesta este
cel mai în măsură a le cunoaşte). Toate autorităţile deconcentrate au o putere de decizie
limitată şi rămân strâns legaţi de autorităţile centrale, care exercită asupra lor o putere
ierarhică ce le permite să se prevaleze de voinţa lor asupra subordonaţilor.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Elemente de Drept Administrativ.docx