Elemente de dreptul familiei și acte de stare civilă

CURS VI

Desfacerea căsătoriei

- Desfacerea căsătoriei, divorţul, este singura modalitate de disoluţie a căsătoriei valabil încheiate.

- Codul familiei consacră instituţiei desfacerii căsătoriei Capitolul IV al Titlului I, art. 37-44.

Desfacerea căsătoriei, încetarea căsătoriei, desfiinţarea căsătoriei – interferenţe şi delimitări

Prin cauzele, condiţiile specifice de admisibilitate a cererii, precum şi prin efectele sale, divorţul se deosebeşte atât de încetarea căsătoriei, 1 cât şi de desfiinţarea acesteia.

Potrivit art. 37 alin. (2) C.fam. „căsătoria se poate desface prin divorţ”, spre deosebire de încetarea căsătoriei care intervine de plin drept, aşa cum stabileşte art. 37 alin. (1) C.fam., „prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei”; în cazul în care soţul unei persoane declarate moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă a morţii prezumate este anulată, noua căsătorie rămâne în fiinţă, prima considerându-se desfăcută pe data încheierii celei de-a doua (art. 22 C.fam.).

Atât desfacerea cât şi încetarea căsătoriei presupun existenţa căsătoriei valabil încheiate ale cărei efecte se sting pentru viitor, însă similitudinile, din acest punct de vedere, se opresc aici fiindcă, în vreme ce divorţul este urmarea manifestării de voinţă a unuia sau a ambilor soţi care nu mai consideră posibilă continuarea relaţiilor de căsătorie, încetarea căsătoriei are loc independent de vreo manifestare de voinţă, din cauze naturale şi obiective. Consecinţă a caracterului intuitu personae al actului juridic al căsătoriei, încetarea căsătoriei are loc pe data decesului fizic constatat al unuia dintre soţi sau, în cazul morţii prezumate, pe data indicată prin hotărârea declarativă de moarte ca fiind cea a decesului (art. 18 din Decretul nr. 31/1954). Indiferent de cauză (moarte fizic constatată sau prezumată) încetarea căsătoriei produce aceleaşi efecte, diferite de cele ale desfacerii căsătoriei:

- soţul supravieţuitor păstrează numele comun dobândit prin căsătorie fără a fi necesară vreo manifestare de voinţă sau încuviinţare (judecătorească, de exemplu), iar dacă se recăsătoreşte, acest nume poate deveni comun în căsătoria subsecventă; la desfacerea căsătoriei, soţii care au purtat un nume comun, de regulă, îşi reiau numele avut la data încheierii căsătoriei, însă nu este exclusă posibilitatea păstrării numelui comun, fie pentru că există învoiala soţilor în acest sens, fie, în lipsa învoielii, pentru că, la cerere şi pentru motive temeinice, instanţa a încuviinţat continuarea purtării numelui (art. 40 C.fam.);

- drepturile părinteşti asupra copiilor minori rezultaţi din căsătorie trec în întregime asupra soţului rămas în viaţă [art. 98 alin. (2) C.fam.]; disoluţia căsătoriei scin-dează ocrotirea părintească, în sensul că deşi amândoi părinţii păstrează drepturile şi îndatoririle părinteşti, le vor exercita, prin forţa împrejurărilor, în mod inegal între ei (art. 42, 43 C.fam.);

- comunitatea de bunuri a soţilor încetează odată cu căsătoria şi soţul rămas în viaţă, în calitate de soţ supravieţuitor, va avea vocaţie succesorală la moştenirea lăsată potrivit Legii nr. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor. Masa succesorală, adică drepturile şi obligaţiile rămase după de cuius, se va compune din bunurile proprii ale soţului defunct, la care se vor adăuga cele cuvenite acestuia din comunitatea matrimonială. Deci, la încetarea căsătoriei, din punct de vedere patrimonial, prima operaţiune de săvârşit este aceea de a se determina partea cuvenită fiecăruia dintre soţi din masa bunurilor comune; partea soţului decedat intră în compunerea masei succesorale, iar cea a soţului supravieţuitor va fi culeasă de acesta în calitate de codevălmaş, de titular asupra comunităţii.

Împărţeala comunităţii se face potrivit dispoziţiilor Codului familiei prevăzute pentru desfacerea căsătoriei (art. 36).

Dacă moartea unuia dintre soţi a fost declarată prin hotărâre judecătorească, data încetării căsătoriei este cea stabilită prin actul instanţei ca fiind data morţii prezumate. Până la rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte [dată de la care cel dispărut este socotit că a murit pe data stabilită prin hotărâre – art. 18 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954], bunurile dobândite de soţul rămas în viaţă s-au aflat sub semnul prezumţiei de comunitate; aceste bunuri îşi vor pierde calitatea de bun comun pentru că la data dobândirii lor dobânditorul nu mai avea calitatea de soţ, şi vor deveni, retroactiv, bunuri proprii ale soţului supravieţuitor. Rectificarea datei morţii stabilită pe cale judiciară potrivit art. 18 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, va determina intervertirea retroactivă a calităţii de bun comun în bun propriu, dacă data nou fixată este anterioară celei iniţiale, sau invers, din bun propriu în bun comun, dacă data rectificată este ulterioară celei iniţiale.

- obligaţia legală de întreţine între soţi se stinge la data încetării căsătoriei; în cazul desfacerii căsătoriei, în anumite condiţii, această obligaţie supravieţuieşte în relaţia dintre foştii soţi [art. 41 alin. (2)-(4) C.fam.].