Elemente de Teoria Generală a Dreptului

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Conceptul de ştiinţă

În genere, ştiinţa a fost definită ca”ensemble coherent

connaissances relatives a certaunes categories de faits d’objects

ou de phenomenes”1

Principalele trăsături ale ştiinţei sunt:

a)veridicitatea (să redea în enunţuri adevărate ceea ce

descoperă în domeniul ei de cercetare);

b)raţionalitatea (enunţurile să fie corecte sub aspect logic);

c)verificabilitatea (enunţurile ei să se confirme în valoarea lor

generală de adevăr, prin metode de verificare riguroasă).

d)perfectibilitatea (disponibilitatea de a integra noile

descoperiri în sistemul său explicativ).

Condiţiile ca un ansamblu de cunoştinţe să fie numit ştiinţă

sunt:

1. să aibă delimitat un domeniu propriu de cercetare

conceptuală;

2. să posede un limbaj propriu, bine definit;

3. să se bizuie pe un sistem propriu de principii, legi, noţiuni

şi categorii;

4. să utilizeze metode şi tehnici adecvate de cercetare,

formulând reguli şi criterii operaţionale;

5. să cuprindă ipoteze şi teorii competitive pentru explicarea

diferitelor aspecte ale domeniului cercetat;

6. să permită predicţii2.

2.Conceptul de ştiinţă a dreptului

Ştiinţele juridice aparţin, ca subsistem, sistemului ştiinţelor

socio-umane, dar aceasta trebuie înţeles într-un mod,

subsistemul ştiinţelor juridice are ca referent, ca domeniu de

cercetare modalitatea de fiinţare a socio-umanului numită drept.

Ştiinţele juridice cercetează forma juridică a existenţei sociale,

aşa cum ştiinţele economice investighează forma economică a

1.Petit Larousse illustre,Georges Lucas,Claude Moreau(coord), Ed. Librairie

Larousse,Paris,1982(“ansamblu coerent de cunoştinţe asupra anumitor categorii de fapte obiecte sau

fenomene”).

2 Gheorghe C. Mihai, Radu I.Motica, Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului, Ed. ALL.,

Bucureşti, 1997, p.7.

existenţei-societale. De aici rezultă că toate componentele

existenţei sociale cu formă juridică, dar deoarece forma juridică

este inevitabilă societăţii urmează ca şi componentele acesteia

care nu o au încă, o pot primi.

Forma juridică a societăţii noi poartă denumirea de drept;

dreptul reprezintă o formă normativă de ordonare a raporturilor

sociale, în vederea promovării valorilor necesare societăţii:

proprietatea, persoana, comunitatea, etc.

După cum am arătat ştiinţa, într-o caracterizare

epirtemologică extrem de generală, este cunoaştere sistematică şi

metodică a unei realităţi a unei realităţi pe care nu ea o creează;

nici psihicul, nici economia sau reacţiile chimice nu sunt creaţii

ale psihologilor, economiştilor sau chimiştilor. Aceste domenii de

cunoaştere sunt realităţii care există indiferent dacă sunt

investigate ştiinţific sau nu. Se pune întrebarea dacă tot astfel ar

trebui privite şi realităţile studiat de ştiinţele dreptului. Normele

juridice ce alcătuiesc dreptul pozitiv sunt creaţii abstracte ale

omului având o determinare socială (se bazează deci pe un sistem

oxiologic cuprins în trebuinţele de convieţuire socială a

oamenilor). Dacă atât realitatea dreptului (dreptul obiectiv) cât şi

ştiinţele juridice sunt creaţii ale fiinţei umane, atunci unde se

sfârşeşte domeniul cercetat (realitatea dreptului) şi începe ştiinţa

ce studiază acest domeniu (ştiinţa dreptului)?

Răspunzând la această întrebare, profesorul Gheorghe Mihai

arăta că distincţia între ştiinţele juridice şi dreptul cercetat de ele

(obiectul lor de cunoaştere) ar subînţelege că acesta se instituie

anterior şi exterior cunoaşterii lui sistematice şi metodice are

„viaţa” lui cu legi structurale şi funcţionale proprii, că „făcut”

conştient (cu ştiinţă” de oameni, nu e elaborat al unei ştiinţe

despre el.

Normele juridice sunt elaborate conform unor legi de care

autorii lor nu e necesar să aibă cunoştinţă. Tocmai aici intervin

ştiinţele juridice, cu un rost cognitiv riguros: să descopere

mecanismele creaţiei şi permanentele dreptului, fără ca enunţurile

descoperirii să aibă caracter normativ3.