Elementele constitutive ale statului

Importanţa studierii elementelor constitutive ale statului - Importanţa cunoaşterii şi studierii elementelor constitutive ale statului derivă din necesitatea de a şti cu precizie dacă o anumită societate umană poate fi con¬siderată ca stat.

- Doctrina constituţională occidentală a formulat trei elemente consti¬tutive ale statului, aflate într-o unitate organică: teritoriul, populaţia, puterea politică suverană. Practica relaţiilor internaţionale pune în evidenţă faptul că, pe lângă cele trei elemente constitutive ale statului menţionate, este necesară recunoaşterea statalităţii de către alte state şi de către organizaţii internaţionale. Convenţia privind drepturile şi îndatoririle statelor, încheiată la Montevideo în 1933, între Statele Unite ale Americii şi statele din America Latină, prevede în acest sens în art. 1 că statul, ca subiect de drept internaţional, trebuie să întrunească următoarele caracteristici:

a) o populaţie permanentă;

b) un teritoriu determinat;

c) un guvern;

d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.

Recunoşterea internaţională a statelor - Înfiinţarea unui stat prin întrunirea elementelor sale constitutive trebuie recunoscută ca atare de către comunitatea internaţională. Numai în acest fel înfiinţarea statului este opozabilă altor subiecte de drept internaţional. Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, recunoaşterea unui stat este atributul suveran al guvernelor altor state. În principiu, lipsa recunoaşterii existenţei unei noi statalităţi nu împietează asupra calităţii acesteia de subiect de drept. Dar statul recunoscut nu-şi poate aroga această calitate pe plan internaţional. Statul în cauză nu devine şi un subiect de drept internaţional public. Astfel, acesta nu poate să-şi stabilească relaţii diplomatice şi consulare cu alte state, nu poate încheia acorduri cu alte state ş.a.m.d.

- Abordarea teoretică a problematicii recunoaşterii internaţionale a înfiinţării unor state noi este legată de faptul că şi în prezent comunitatea internaţională este confruntată cu apariţia unor state noi fie prin declararea unilaterală a independenţei acestora de către autorităţi care îşi asumă prerogative de suveranitate în numele unei populaţii având anumite caracteristici etnice, lingvistice, religioase sau de altă natură, fie prin dezmembrarea unor state, cum a fost cazul fostei Iugoslavii şi al Uniunii Sovietice.

§1. Teritoriul

Definiţia teritoriului - Teritoriul statului este spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape, precum şi din coloana aeriană aflată deasupra solului şi apelor, asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa exclusivă şi deplină.

Raportul între suveranitate şi teritoriul statului - Suveranitatea statului asupra propriului teritoriu s-a configurat cu mai multă claritate în operele unor gânditori din secolul al XVII-lea, ca un drept teritorial general – aparţinând Naţiunii – opus, din raţiuni de unitate, drepturilor domeniale particulare. Teritoriul a căpătat astfel o valoare politică, independent de valoarea sa economică sau militară. O consecinţă fundamentală a acestei noi concepţii a fost, totodată, înlăturarea posibilităţii ca unii monarhi să înstrăineze părţi ale teritoriului regatului – din motive matrimoniale, militare ori politice – altor dinastii.

- Suveranitatea statului asupra teritoriului naţional are caracterul unei puteri publice continuu exercitate, care este suprapusă dreptului de proprietate. Fiind un element constitutiv al statului, teritoriul capătă automat unele trăsături ale acestuia. De aceea, puterea statului asupra teritoriului naţional este mai presus decât dreptul de proprietate care presupune posibilitatea juridică a schimbării titularilor săi.

- Deşi teritoriul unui stat îi aparţine acestuia în exclusivitate, nu înseamnă, fireşte, că nu pot fi admise modificări (legale) ale sale. Astfel, potrivit principiului autodeterminării, o naţiune aflată în componenţa unui stat în temeiul voinţei sale suverane, poate ieşi de sub jurisdicţia acestuia, constituindu-se pe teritoriul pe care îl ocupă într-un stat suveran sau poate intra în componenţa altui stat, pentru realizarea unităţii sale naţionale.

- Orice modificări ale unui teritoriu sunt deci admisibile, potrivit dreptului inter¬naţional contemporan, numai dacă au la bază voinţa suverană a naţiunii sau a poporului care locuieşte pe acel teritoriu.

- Asupra întregului său teritoriu, statul exercită o autoritate exclusivă, manifes¬tată sub trei aspecte generale:

a) plenitudine;

b) exclusivitate;

c) opozabilitate faţă de orice alt stat.

Primul aspect indică faptul că statul exercită în limitele sale te¬ritoriale plenitudinea funcţiilor sale (de exemplu: statul, prin organismele sale spe¬ciali¬zate legiferează, organizează administraţia locală, stabileşte instanţele de jude¬ca¬tă, organizează armata şi forţele de poliţie ş.a.).

- În ceea ce priveşte exclusivitatea, este general admis că pe teritoriul său, sta¬tul exercită în mod liber întreaga sa autoritate, fiind exclusă, aşadar, intervenţia sau amestecul altui stat.