Fapte de Comerț

S e c ţ i u n e a I

Generalităţi

1.1. Terminologie

Din punct de vedere terminologic, operaţiunile de comerţ pot fi atât "fapte de comerţ" cât şi "acte de comerţ" .

Adesea, termenul "fapt" de comerţ este folosit de legiuitor pentru a desemna toate operaţiunile de comerţ, fie că acestea sunt "acte juridice" de comerţ, fie că sunt numai "fapte juridice" (stricto sensu) de comerţ.

Actele juridice sunt manifestări de voinţă făcute cu intenţia procedurii efectelor juridice, în timp ce faptele juridice (stricto sensu) sunt acţiuni ale omului făcute fără intenţia de a crea efecte juridice (naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi obligaţii), acestea producându-se în virtutea legii. Faptele juridice "stricto sensu" sunt licite, (gestiunea de afaceri, plata nedatorată) reunite pe ideea îmbogăţirii fără just temei şi ilicite, (delictele şi cvasidelictele) comise de comerciant.

Pentru a arăta care sunt operaţiunile juridice de comerţ, legiuitorul român foloseşte în art. 3 C.com., termenul "fapte de comerţ", acoperind prin acestea atât sfera faptelor, cât şi a actelor de comerţ. Dispoziţiile prevăzute în art. 3 C. com. se completează cu cele prevăzute în art. 4 C.com., pentru a se forma o imagine cât se poate de completă cu privire la "faptele de comerţ".

Astfel, folosind criteriul pozitiv, în art.3 C.com. legiuitorul arată categoriile de "fapte" considerate "de comerţ", fapte obiective de comerţ, iar în art. 4 C.com. se face referire la faptele subiective de comerţ (art. 4 C.com.).

Separat de criteriul pozitiv (afirmativ), în art. 5 C.com. legiuitorul foloseşte criteriul negativ, arătând faptele care nu pot fi calificate "fapte de comerţ".

1.2. Definiţie

În sensul cel mai cuprinzător, faptul de comerţ este orice activitate care dă naştere la raporturi juridice guvernate de legea comercială şi care se întemeiază pe ideea de schimb de mărfuri şi valori, fiind calificată ca o activitate de intermediere în operaţiunile de schimb.

Interesul practic al delimitării faptelor de comerţ de cele cu caracter civil constă în următoarele:

• definirea comerciantului se face, în principal, în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară şi anume, dacă, în mod obişnuit, face fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită (art. 7 C.com.);

• dispoziţiile legale care reglementează faptele de comerţ sunt, adesea, diferite de cele care reglementează faptele (actele) civile.

De exemplu:

- în materie de probe, potrivit art. 46 C.com., obligaţiile comerciale pot fi dovedite cu orice mijloc de probă, spre deosebire de cele cu caracter civil pentru care proba cu martori nu este admisibilă dacă obligaţiile au valoare mai mare de 250 lei (conform art. 1191 C.civ.);

- în situaţia existenţei mai multor debitori, răspunderea lor este solidară, dacă nu există stipulaţiune contrarie (art. 42 C.com), spre deosebire de obligaţiile civile unde, dacă există mai mulţi debitori, regula este divizibilitatea şi solidaritatea având valoare de excepţie.