Filosofie Juridică

Specificul filosofiei

Se poate spune că în timpurile noastre filosofia întâmpină dificultăţi majore în ceea ce

priveşte percepţia pe care opinia publică o are despre specificul şi rosturile sale. De fiecare

dată când este definită, trimiţând la „miracolul grecesc”, drept „ştiinţa teoretică a primelor

principii şi cauze”, „artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor”, „cunoaştere de sine” sau „dragoste de

înţelepciune”, filosofia apare ca o disciplină oarecum nesigură, cu un profil nedeterminat prin

multitudinea de înţelesuri pe care le pune în joc. Mai mult, în măsura în care parcurgi istoria

disciplinei şi vezi cum marii autori se contrazic între ei, filosofia apare mai degrabă ca un

teren pe care se desfăşoară un „război al tuturor contra tuturor”, decât ca o disciplină serioasă

în interiorul căreia să afli lucruri sigure şi de folos. Or, aşa cum ne-au învăţat modernii, nu

poţi avea ştiinţă fără certitudini, iar absenţa certitudinilor într-un domeniu ce se pretinde

ştiinţific este gravă şi constituie simptomul caracterului „neştiinţific” al disciplinei în cauză..

Această problemă de percepţie a filosofiei este dată de neînţelegerea specificului

discursului filosofic. Mă refer la faptul că valoarea filosofiei, aşa cum spunea Russel, stă

tocmai în incertitudinea ei, în faptul că fluidizează „dogmele”, de orice tip ar fi ele, şi le

expune unui exerciţiu critic elementar. Filosofia nu oferă certitudini, ci îmi indică problemele

certe pe care ca individ nu le pot evita. Iar gestul tipic al filosofiei, oricare ar fi segmentul de

realitate pe care îl abordează, este acela de a chestiona, de a pune sub semnul întrebării, ceea

ce este evident, de la sine înţeles. Astfel se întâmplă şi atunci când este vorba despre filosofia

dreptului. Autorii care abordează din punct de vedere filosofic dreptul fac acelaşi lucru:

chestionează evidenţele, propun interpretări concurente ce orienteză în cele din urmă

practicile sistemelor juridice pozitive. Cineva ar putea spune că aceste interpretări sun pure

„teorii”, dar, aşa cum arăta un cunosct filosof al dreptului, Oliver Wendell Holmes, „Teoria

este cea mai importantă parte a dogmei juridice, după cum arhitectul este factorul primordial

implicat în construcţia unei case”1. Aparent, construcţiile filosofice în zona juridică sunt doar

decorative, neinfluenţând realitatea concretă, însă, aşa cum ne avertizează acelaşi autor, „Citiţi

lucrările marilor jurişti germani şi veţi constata că în continuare, azi, lumea este guvernată

mai degrabă de Kant decât de Bonaparte”2.

Tipuri de discurs

O greşeală frecvent întâlnită în timpurile noastre este de aceea a raportării identice la

orice tip de discurs. Raportarea dominantă este cea diseminată de ştiinţă, în sensul că oricărui

discurs este evaluat din perspectiva producerii de certitudini similare celor din ştiinţele naturii.

Folosind drept criteriu modul de constituire a sensului, discursurile pot fi clasificate astfel:

1. discurs demonstrativ;

2. discurs argumentativ;

3. discurs retoric.

1. Discursul demontrativ este acela ale cărui premise sunt sigure, indubitabile. Aceste

premise se numesc axiome, postulate etc. Tocmai pentru a ilustra statutul lor de certitudini

care întemeiază desfăşurarea ulterioară a discursului. Un astfel de discurs nu necesită

dezbatere, negociere între diverse variante, ci doar atenţie logică. Trebuie să fiu doar atent din

punct de vedere logic să nu pierd pe parcurs adevărul premisei de la care am plecat. Acest tip

de discurs este familiar ştiinţelor exacte, în primul rând.

2. În cazul discursul argumentativ, premisele sunt probabile, adică nici sigur adevărate,

nici sigur false. Caracterul probabil al premiselor permite existenţa unor diferite variante de

înţelegere a problemei abordate. În competiţia dintre aceste variante nu îţi rămâne, în cele din

urmă, decât să optezi fără a fi sigur în mod absolut pentru una dintre ele care ţi se pare mai

convingătoare prin argumentele sale. Acest tip de discurs este acela care îi este firesc

filosofiei şi doar din perspectiva căruia este legitimă judecarea unui text filosofic. Nu

întâmplător, insistenţa pe dezbatere, dialog, pe jocul dintre perspectivele multiple din care

poate fi interpretată o anumită realitate, însoţeşte orice apropiere de discursul filosofic. Din

această perspectivă, ceea ce apărea drept vină a filosofiei – acel „război al tuturor contra

tuturor” – devine o virtute a ei. Iar noile variante propuse de filosofi sunt unele care creează

noi posibilităţi nu numai de a gândi, ci şi de a acţiona. Marile mutaţii practice produse de

modernitate în viaţa noastră de zi cu zi, acel plus de libertate pe care îl resimţim în momentul

în care ne comparăm, de exemplu, cu un medieval, are legătură cu anumite presupoziţii

filosofice care prin popularizare au devenit componente ale mentalului colectiv.

Un exemplu în legătură cu specificul discursului argumentativ este explicitarea

sociabilităţii, a acelei evidenţe pe care o recunoaştem cu toţii la nivel empiric, şi anume faptul

că oamenii trăiesc organizaţi în societate.