Forma statului - structura de stat, forma de guvernământ

§Forma statului: structura de stat, forma de guvernământ

1. Conceptul formei de stat

- Forma de stat este un concept politico-juridic care exprimă modul de consti¬tuire şi exercitare a puterii, de organizare şi conducere a societăţii prin stat. Forma statului este unul dintre cele mai vechi concepte rezultate din studierea fenomenului statal în general, a organizării şi conducerii statale, în special. În doc¬trina constituţională, forma de stat este analizată sub trei aspecte: forma structurii de stat; forma de guvernământ; regimul politic. Deşi distincte, cele trei aspecte sunt strâns legate şi condiţionate unele de altele.

- Se poate spune că forma statului poate apărea sub o întreită înfăţişare, în funcţie de criterii distincte. Aceste trei criterii sunt: modul de organizare şi exercitare a puterii suverane pe teritoriul statului; caracteristicile şi prerogativele organismului învestit cu funcţiile de şef al statului; metodele de guvernare. În funcţie de cele trei criterii, statul va căpăta o anumită formă: stat unitar/stat federal; monarhie/republică; va avea un regim politic democratic sau autocratic ori autoritar.

- Opţiunea pentru o anumită formă de stat este în primul rând o opţiune politică. Dar nu a statului propriu-zis, reprezentat prin parlament sau prin şeful puterii exe¬cu¬tive şi cu atât mai puţin a guvernului. Decizia oricăreia dintre cele trei autorităţi publice menţionate, prin care s-ar hotărî adoptarea unei forme a statului sau a alteia, echivalează cu un act politic de guvernare. Opţiunea pentru oricare dintre formele de stat nu poate fi, însă, decât rezultatul unui referendum popular. Caracterul real al unei astfel de opţiuni depinde de gradul de participare a cetăţenilor la referendum, de sinceritatea votului şi, nu în ultimă instanţă, de faptul dacă populaţia cu drept de vot a avut reprezentarea exactă a semnificaţiei formei de stat faţă de care şi-a exprimat opinia.

§2. Structura de stat

- Din punct de vedere conceptual, prin structura de stat se înţelege modul de organizare şi exercitare a puterii în raport cu teritoriul statuui

- Este unanim acceptat în doctrina constituţională că din punct de vedere al structurii de stat, statele pot fi împărţite în două categorii: state unitare şi state compuse. În afară de aceste două categorii principale, istoria constituţională a unor state consemnează forme particulare ale categoriilor menţionate.

§3. Statul unitar

- Statul unitar prezintă următoarele caracteristici principale: a) este format dintr-un ansamblu unic de organisme constituţionale prin care se exercită puterea politică la nivel central şi local; b) activitatea de guvernare se difuzează de la centru pe cale ierarhică; c) există o singură ordine juridică întemeiată pe o consti¬tuţie uni¬că; d) populaţia are o singură cetăţenie.

- Deşi statul este unitar, teritoriul său poate fi împărţit în unităţi administrativ-teri¬toriale. Subdiviziunile administrativ-teritoriale ale statului au caracter emina¬mente administrativ şi nu constituie state în interiorul statului.

- Structura unitară a statului s-a format, în general, odată cu apariţia statului însuşi. Acesta a fost cazul unora dintre cele mai vechi state europene (Franţa, Grecia ş.a.)

- Trebuie menţionat că teoretic, exercitarea puterii presupune concentrarea acesteia la un centru unic de decizie care o va converti în decizii obligatorii pen¬tru întreaga populaţie şi pentru întregul teritoriu al statului.

- Din punct de vedere practic, conducerea centralizată prezintă avantajul că actele parlamentului şi ale guvernului ar fi aplicate unitar pe întreg teritoriul sta¬tului. De asemenea, conducerea centralizată presupune dreptul de control al cen¬trului asupra modului în care îi sunt respectate deciziile şi posibilitatea de corecţie a actelor care nu sunt conforme cu ordinele autorităţilor centrale.

- O structură statală unitară concepută pe metode stricte de centralizare nu poate fi pusă în aplicare în condiţiile statului modern. Aceasta deoarece orice structură unitară rigidă, supercentralizată presupune prin definiţie lipsa unor verigi intermediare, parţial autonome, între puterea centrală şi destinatarii deci¬ziilor luate de guvernanţi. Astfel, în niciun stat modern nu se poate concepe ca membrii guvernului să se poată ocupa personal şi nemijlocit de soluţionarea tutu¬ror problemelor guvernării ivite pe întreaga cuprindere a statului. Numai activitatea legislativă se desfăşoară la centru dar de către agenţi fie reprezentanţi ai naţiunii, fie ai colectivităţilor locale.

- Chiar dacă centralizarea absolută, adică conducerea statală exercitată exclu¬siv de la centru ar fi tehnic posibilă, din punct de vedere politic nu ar fi dezirabil să se încredinţeze atributele guvernării unui singur centru de decizie, deoarece acesta ar putea nesocoti interesele locale sau s-ar putea chiar să nu le cu¬noască. Acesta este motivul pentru care în practică, centralizării i se aduc două corective, şi anume desconcentrarea şi descentralizarea.

- Centralizarea presupune concentrarea competenţelor administrative şi a resurselor financiare la un unic centru de comandă – Guvernul – pe când descentralizarea este concepută ca o descongestionare a centrului şi o învestire a unor autorităţi publice reprezentative la nivel local, cu atribuţii de gestiune administrativă pe principiul autonomiei.

Desconcentrarea ca formă alternată a centralizării, cât şi descentralizarea nu se exclud reciproc, ambele fiind modalităţi diferite de organizare a puterii în teritoriu. O gestiune administrativă şi bugetară eficientă presupune stabilirea unui echilibru şi a unei unităţi armonioase între centralizare (desconcentrare) şi descentralizare. Dacă o centralizare rigidă afectează interesele comunităţilor sociale şi teritoriale, cu repercusiuni asupra capacităţii guvernului de a gestiona crize la nivel local, descentralizarea fără limită poate să ameninţe grav unitatea şi chiar integritatea unui stat. Iată de ce este necesar ca prin lege să se stabilească cu precizie şi claritate sfera de funcţionare a desconcentrării, precum şi a descentralizării.