Funcțiile Dreptului

1. NOŢIUNEA FUNCŢIILOR DREPTULUI

Dreptul are ca scop regularizarea raporturilor sociale, canali¬zarea activităţii oamenilor în cadrul unor relaţii de interes major, în conformitate cu o voinţă generală. Acest scop este slujit de o serie de funcţii.

Funcţiile dreptului sunt acele direcţii (orientări) fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituţiile, normele dreptului) precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului.

Cuvântul "funcţie" vine de la latinescul "functio(onis)" care iniţial a însemnat muncă, deprindere, având şi sensul de aducere la îndeplinire (îndeplinire).

2. PREZENTAREA ANALITICĂ A FUNCŢIILOR DREPTULUI

2.1. FUNCŢIA DE INSTITUŢIONALIZARE SAU FORMALIZAREA JURIDICĂ A ORGANIZĂRII SOCIAL-POLITICE

Dreptul – în special Constituţia şi legile organice – asigură cadrul de funcţionare legală a întregului sistem de organizare socială. Organizarea şi funcţionarea puterilor publice precum şi a in¬stituţiilor politice fundamentale sunt concepute în manieră juridică, iar mecanismul raporturilor ce se nasc în procesul conducerii politice este reglat prin intermediul dreptului.

Dreptul cuprinde în sfera sa un domeniu vast – domeniul organizării sociale. El are în vedere acest domeniu, în ansamblul său, ca o funcţie a sistemului social global.

2.2. FUNCŢIA DE CONSERVARE, APĂRARE ŞI GARANTARE A VALORILOR FUNDAMENTALE ALE SOCIETĂŢII

Ocrotind şi garantând ordinea constituţională, proprietatea, statutul şi rolul individului, dreptul apare ca un factor implicat în procesul dezvol¬tării sociale. Fiind instrument al controlului social, dreptul previne dezorganizarea, asigură coeziunea interioară a colectivităţilor prin programarea şi tipizarea unor conduite socialmente utile, defineşte cadrul general de desfăşurare a proceselor sociale şi sancţionează conduitele deviante.

Dreptul, ca ansamblu de norme, instituţii şi sancţiuni formalizate, stabileşte principiile de bază ale convieţuirii sociale. Ca sistem formalizat, dreptul se caracterizează printr-o relativă rigiditate a structurii sale, condiţie a naturii constrângătoare a reglementărilor pe care le conţine. În ansamblul prescripţiilor sale, dreptul apără, prin mijloacele specifice fiecărei ramuri, viaţa în comun împotriva diferitelor excese individuale, asigură securitatea persoanei (în acest sens s-a vorbit despre cele trei drepturi "absolute" ale societăţii civile – securitatea persoanei, libertatea individului şi proprietatea).

Norma de drept, ca regulă ce prescrie o conduită posibilă sau datorată, este o cale pentru realizarea unor valori. Aceste valori, ocrotite de lege, sunt nemijlocit legate de buna şi productiva funcţionare a mecanismelor sociale.

2.3. FUNCŢIA DE CONDUCERE A SOCIETĂŢII

Fiind mijlocul cel mai eficace pentru realizarea scopurilor so¬cial-politice, dreptul exercită un rol important în conducerea societăţii. Actul normativ juridic este un act de conducere socială. În forma ei cea mai generală, legea este forma universală de exprimare a dezideratelor sociale majore. Îmbrăţişând domeniul organizării sociale, dreptul se circumscrie conceptului de practică socială.

Dreptul aparţine acestui domeniu cel puţin din două, perspective:

a) mobilurile care pun în mişcare activitatea legiui¬torului sunt esenţialmente legate de nevoile reale ale societăţii, de practica raporturilor interumane. În acest sens spunem că dreptul este determinat de scopuri ce se impun acţiunii;

b) ca efect al aplicării normei de drept se produce o modificare a realităţii sociale prin aceea că dreptul oferă o formă specifică de manifestare a raporturilor sociale – forma raporturilor juridice – cu toate con¬secinţele ce derivă de aici.

Dreptul este o tentativă de regularizare a raporturilor inter şi intra-sociale; el aspiră să stabilească în avalanşa de interese, adeseori contradictorii, o armonie în virtutea ideii de valoare.

2.4. FUNCŢIA NORMATIVĂ

Funcţia normativă a dreptului derivă din rolul superior al drep¬tului, din faptul că nefiind un scop în sine, dreptul este destinat să asigure subordonarea acţiunilor individuale faţă de o conduită-tip. Această funcţie ne apare ca o adevărată funcţie de sinteză, implicând toate celelalte funcţii. Ea este indestructibil legată de caracterul normativ al dreptului. Normativitatea juridică, este o parte a normativităţii sociale. Alături de alte forme de reglementare normativă, dreptul, prin ansamblul normelor şi instituţiilor sale, este un factor de programare a libertăţii de acţiune a omului. Procesele de evoluţie, adaptare sau integrare în societate nu se pot desfăşura anarhic, la întâmplare, ci într-un cadru organizat, normat, reglementat.