Infracțiuni

CAPITOLUL I

INFRACŢIUNEA

Secţiunea I Noţiunea generală de infracţiune şi trăsăturile ei

1.- Infracţiunea – instituţia fundamentală a dreptului penal.

Infracţiunea, ca instituţie fundamentală, presupune un ansamblu de norme penale prin care se reglement. în general, condiţiile de existenţă şi trăsăturile caracteristice comune tuturor infracţiuni descrise în legea penală.

2.- Definiţia infracţiunii şi importanţa definirii legale a acesteia. Infracţiunea este în general privită din 2 puncte de vedere, fie ca fenomen social fie ca fenomen juridic.

Considerată ca fenomen social, noţiunea de infracţ evoluează ca şi noţiunea de moralitate.

Ca fenomen juridic, infracţ este o faptă – o acţiune sau o omisiune – imputabilă autorului său. Ceea ce caracterizează infracţiunea ca fenomen juridic este pe de o parte, incriminarea şi pe de altă parte prevederea, în lege, a unei pedepse pentru săvârşirea ei.

Definiţia legală a infracţiunii constituie un instrument deosebit de util pentru practicienii dreptului care, raportând faptele concrete săvârşite la conceptul legal de infracţiune, vor fi în măsură să stabilească dacă acestea au sau nu un caracter infracţional. Definiţia generală de infracţiune are un rol primordial în delimitarea sferei ilicitului penal de ilicitul extrapenal şi serveşte drept ghid pentru legiuitorul însuşi în elaborarea de noi norme de dr. pen. prin care se incriminează anumite fapte ca infracţ, precum şi în scoaterea de sub incidenţa legii penale a acelor fapte care nu mai prezintă pericol social.

Secţiunea a-II-a

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

1.- Fapta care prezintă pericol social

Noţiunea de pericol social

Prin pericol social al unor acte de conduită înţelegem particularitatea acestora de a aduce atingere sau periclita unele valori sociale, de un anumit interes pentru societate.

Valorile sociale, a căror vătămare sau periclitare atribuie relevanţă penală faptelor prin care li s-a adus atingere sunt enumerate în art. 1 C.p. şi anume: statul român, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia etc.

1.2.- Element. pericolului social. Pentru a fi relevant din punct de vedere penal, pericolului social i se cere să îndeplinească 2 cerinţe – care ar putea fi sintetizate după cum urmează: a.- Pericolul social trebuie să fie generat de săvârşirea unei fapte.

Fapta – este un act de conduită a omului, având o existenţă materială obiectivă.

Acţiunea – este o formă de manifestare concretiz- în acte, gesturi.

Inacţiunea – constă într-un comportament pasiv, în omisiunea făptuitorului de a îndeplini o obligaţie legală şi a face astfel ca în lumea exterioară să survină o schimbare datorită acţionării unei energii care trebuie anihilată prin intervenţia acestuia.

b.- Pericolul social să fie de o asemenea gravitate încât pentru combaterea faptei care l-a generat să fie necesară aplicarea unei pedepse.

1.3.- Felurile pericolului social

a.- Pericolul social generic sau abstract caracterizează toate faptele ce aparţin unui anumit tip particular de infracţiune şi este evaluat de legiuitor în abstracto, prin folosirea tuturor datelor ce-i stau la dispoziţie în momentul incriminării sau atunci când se pune problema modificării legii penale.

b.- Pericolul social specific sau concret caracterizează o faptă – aparţinând unui tip particular de infracţiune efectiv săvârşită şi este evaluat in concreto de organele de urmărire penală şi de instanţele de judecată în raport cu unele elemente şi date, de asemenea, concrete, cum ar fi: urmarea efectiv survenită ori care s-ar fi putut produce, împrej. comiterii acţiunii ori inacţiunii, mobilul determin. şi scopul urmărit de făptuitor.

1.4.- Fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiu.

A). Necesitatea instituţiei. Prevederea în legea penală a unei fapte ca infracţiune este rezultatul stabilirii de către legiuitor a pericolului social abstract al acelei fapte şi totodată, a necesităţii sancţionării ei penale. La evaluarea acelui pericol social legiuitorul a ţinut seama de criteriile generale ce au stat la baza determinării în mod generic a acestuia, iar constatarea lui presupune ca în concret, să-şi vădească existenţa pentru că numai această împrejurare face necesară incriminarea şi pedepsirea faptei respective.

Concept

B). Potrivit art. 18 C.p. “nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă admisă uneia dintre valorile apărate de lege, şi prin conţinutul său concret, fiind în mod vădit lipsită de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni”.

C). Condiţii. Pentru ca o faptă care, deşi prevăzută de legea penală, să nu prezinte totuşi gradul de pericol social al unei infracţiuni, este necesar, ca ea să fie lipsită în mod vădit de importanţă, datorită atingerii minime aduse uneia din valorile sociale ocrotite de lege şi conţinutul ei concret.

D). Criteriile de apreciere a gradului de pericol social.

Aceste criterii sunt:

a.- modul şi mijloacele de săvârşire a faptei

b.- scopul urmărit de făptuitor

c.- împrejurările în care fapta a fost comisă

d.- urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce

e.- persoana şi conduita făptuitorului.

E). Natura juridică şi sancţiunea

Prin eliminarea din sfera ilicitului penal a unor fapte prevăzute de legea penală – pe baza constatării făcute de organele de urmărire penală ori de instanţele de judecată, că ele nu prezintă pericolul social al unor infracţiuni – se operează o dezincriminare judiciară. Constatând că fapta se constituie obiectul urmăririi penale sau al judecăţii nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, procurorul trebuie să dispună scoaterea de sub urmărire, iar instanţa de judecată trebuie să pronunţe achitarea inculpatului. Totodată făptuitorului I se va aplica, de către procuror sau instanţă una din sancţiunile cu caracter administrativ şi anume:mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda.

F). Critica instituţiei faptei prevăzute de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni. S-a spus că instituţia faptei care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni ignoră principiul separaţiei puterilor în stat întrucât dă în competenţa organele judicici sarcina de a decide dacă o faptă constituie sau nu infracţiune.

Prin reglementarea faptei care nu prezintă pericol social al unei infracţiuni se nesocoteşte în mod vădit principiul legalităţii incriminării.

2.- Vinovăţia

Vinovăţia implică acţiunea a 2 factori inerenţi vieţii psihice a persoanei: pe de o parte conştiinţa sau factorul interactiv, iar pe de altă parte voinţa sau factorul volitiv.

2.2.- Factorii vinovăţiei

a.- Voinţa sau factorul volitiv

Voinţa reprezintă un proces psihic ce stă la baza manifestării exterioare prin care o pers. îşi realizează scopurile urmărite. Voinţa în săvârşirea faptei persoanei fizice este o condiţie esenţială pentru existenţa vinovăţiei ca trăsătură a infracţiunii nu numai atunci când ea se prezintă sub forma acţiunii, ci şi în varianta în care apare sub forma inacţiunii. În mod obişnuit oamenii dispun de capacitatea psihică de a se autodetermina şi de a fi stăpâni pe faptele lor, motiv pentru care voinţa de a săvârşi actul socialmente periculos este prezumată până la proba contrarie.