Infracțiunile

- După natura pedepsei prevăzute de lege (aşadar după gravitatea abstractă a faptei):

a) clasificare tripartită: crime; delicte; contravenţii.

b) Clasificare bipartită: crime; delicte /// sau (în alte sisteme de drept) /// delicte; contravenţii

Această clasificare nu se (mai) reflectă în actuala (nici în viitoarea) noastră legislaţie penală !

- După forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa lor (vinovăţie ca element constitutiv, pe latură subiectivă, a conţinutului infracţiunii):

a) Infracţiuni intenţionate (după diverse clasificări ale intenţiei, în această categorie pot fi identificate, în mod subsecvent, după cum sunt reglementate sau după cum se comit în mod particular, o serie de infracţiuni subclasificate, de exemplu, ca: infracţiuni spontane, infracţiuni premeditate, infracţiuni comise în realizarea unui anumit scop – comise cu intenţie calificată, sau datorită unui anumit mobil şi – respectiv – infracţiuni la care legal nu interesează scopul sau mobilul datorită căruia s-au comis etc.).

b) Infracţiuni culpoase

c) Infracţiuni praeterintenţionate

d) [Există şi infracţiuni la care legea permite mai multe forme eterogene de vinovăţie – de ex., la infracţiunile omisive la care nu se specifică expres nimic referitor la forma de vinovăţie, conf. art. 19 alin. 3 C. pen., fapta se va constitui ca infracţiuni indiferent de forma de vinovăţie cu care a fost comisă)

Clasificarea este utilizată în mod curent, cu implicaţii practice esenţiale, în dreptul nostru!

- După modul de manifestare tipic al elementului material (corespunzător tipului de normă imperativă prin care se incriminează fapta în cauză):

a) Infracţiuni comisive (prevăzute de norme penale prohibitive) – se comit, de obicei, prin acţiune [atunci când, în mod excepţional, astfel de fapte se comit prin inacţiune, ele îşi menţin esenţa de fapte comisive, fiind catalogate drept infracţiuni comisiv-omisive]

b) Infracţiuni omisive (prevăzute de norme penale onerative) – se comit, de regulă, prin inacţiune [atunci când, prin derogare de la regulă, se săvârşesc printr-o inacţiune, îşi menţin caracterul de infracţiuni omisive, devenind infracţiuni omisiv-comisive]

Clasificarea este extensiv uzitată în sistemul nostru de drept, fiind esenţială, printre altele, în determinarea formei de vinovăţie cu care legiuitorul a înţeles să incrimineze o faptă pentru ca aceasta să se constituie drept un anumit tip de infracţiune (v. art. 19 alin. 2 şi 3 C. pen.)

- După maniera de indicare a faptei în norma de incriminare:

a) Infracţiuni în formă închisă (se indică expres, prin verbum regens, tipul de conduită incriminată: de exemplu la furt, art. 208 C. pen., luarea; la falsul în declaraţii, art. 292 C. pen., declararea etc.).

b) Infracţiuni în formă liberă, deschisă (nu se precizează particularităţile conduitei, fiind suficientă orice modalitate faptică de săvârşire care conduce la producerea unui anumit rezultat: de exemplu la omor, art. 174 C. pen., uciderea, indiferent că este atinsă prin împuşcare, strangulare, înjunghiere, otrăvire ş.a.m.d.; la ofensa adusă unor însemne, art. 236 C. pen., orice manifestare prin care se exprimă dispreţ pentru însemnele României etc.).

Clasificarea interesează, deoarece la infracţiunile în formă închisă, producerea rezultatului indezirabil altfel decât prin intermediul elementului material descris nu antrenează încadrarea faptei concrete drept respectivul tip de infracţiune, pe când la infracţiunile în formă liberă, orice modalitate faptică prin care se atinge urmarea indicată antrenează răspunderea penală, dacă s-a comis cu forma de vinovăţie cerută de lege.

- După felul urmării imediate:

a) Infracţiuni de rezultat (conform opiniei majoritare, denumirea este sinonimă cu aceea de „infracţiuni materiale”) – sunt infracţiunile la care urmarea imediată se manifestă sub forma unui rezultat concret, palpabil, a unei modificări material perceptibile în lumea înconjurătoare

b) Infracţiuni de pericol (conform opiniei majoritare, denumirea este sinonimă cu aceea de „infracţiuni formale”) - sunt infracţiunile la care urmarea imediată nu se manifestă sub forma unui rezultat concret, ci sub forma unei stări de periclitare a anumitor valori sociale penalmente ocrotite (urmarea nu este un rezultat propriu-zis, ci o ameninţare cu posibila producere a unui atare rezultat, ca urmare a unei anumite conduite periculoase pe care a avut-o infractorul. În cadrul acestora, unii autori disting subgrupele: infracţiuni de pericol concret – la care urmarea pretinsă de lege este verificarea efectivă a apariţiei unei stări de pericol [de pildă, infracţiunea de „Neîndeplinire cu ştiinţă a îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă”, prev. la art. 274 alin. 1 C. pen.] – şi infracţiuni de pericol abstract – la care existenţa stării de pericol nu trebuie probată în mod expres, ea rezultând din lege, ca o prezumţie, în momentul dovedirii comiterii elementului material specific [cum ar fi „Exercitarea fără drept a unei profesii”, art. 281 C. pen.]. Tot în cadrul infracţiunilor de pericol unii autori mai disting şi o categorie de infracţiuni obstacol, numite şi infracţiuni de pericol indirect, a căror incriminare s-ar realiza de către legiuitor pentru a combate premisele unei fapte distincte, care ar crea un pericol direct pentru o anumită valoare socială esenţială [de pildă, infracţiunea prevăzută în legătură cu circulaţia pe drumurile publice, referitoare la încredinţarea conducerii unui autovehicul unei persoane care nu deţine permis de conducere] ).

[Potrivit unei opinii, este necesară efectuarea unei distincţii între infracţiunile de rezultat – care ar avea conţinutul indicat mai sus – şi infracţiunile materiale – care ar reprezenta fapte ilicite penale care au un obiect material, urmarea tipică neexistând dacă nu se verifică o atingere substanţială a acestuia – şi pe de altă parte, infracţiunile de pericol – cu sensul de mai sus – şi cele formale – care ar fi infracţiuni la care nu există un obiect material, obiectul juridic fiind lezat altfel decât prin intermediul unei anumite entităţi materiale care să încorporeze obiectul juridic].

Clasificarea prezintă o mare importanţă practică, deoarece în cazul infracţiunilor materiale, dacă fapta concretă nu verifică producerea rezultatului indicat de lege, sau acel rezultat nu întruneşte cerinţele formulate, fapta poate să se încadreze doar ca tentativă a acelei infracţiuni (dacă luăm în considerare ipoteza unei infracţiuni la care tentativa este posibilă şi – totodată – relevantă penal), sau poate să nu aibă deloc relevanţă penală. De asemenea, la aceste infracţiuni este necesară evidenţierea legăturii de cauzalitate dintre elementul material şi rezultat, în timp ce la infracţiunile formale legătura cauzală reiese, de regulă, în mod evident, din chiar materialitatea faptei – ex re – fiind prezumată de către legiuitor. Clasificarea mai prezintă interes şi în raport de alte instituţii ale dreptului penal, de ex. faţă de tentativă, căci la infracţiunile materiale poate exista, de principiu, atât o tentativă imperfectă, cât şi una perfectă, pe când la infracţiunile de pericol, atunci când există, tentativa poate lua doar forma imperfectă