Introducere în Istoria Dreptului

Disciplina îsi propune: sa contribuie la cunoasterea si însusirea de catre studenti a evolutiei dreptului autohton si a interdependentei acestuia cu dreptul contemporan în plan european; la cunoasterea specificului normelor, institutiilor si conceptiilor juridice ale poporului român din cele mai vechi timpuri si pâna astazi; disciplina are în vedere faptul ca vechiul drept reprezinta o periodizare a luptei românilor pentru formarea, organizarea si conservarea fiintei statale, implicit a institutiilor juridice românesti. Interdependenta dintre istorie, stat si drept, precum si influenta reciproca a legislatiei si a institutiilor statale constituie de asemenea o motivatie a prezentarii cursului „Introducere în istoria statului si dreptului”.

Evolutia dreptului este necesara sa fie cunoscuta deoarece, în dezvoltarea istorica a societatii, totdeauna o institutie are radacini adânci în formele institutionale trecute; viitorul jurist trebuie sa studieze atât istoria dreptului, cât si istoria în general, pentru a avea o cultura solida care sa-i permita a emite deliberari adecvate în cauze diverse. A cunoaste o institutie juridica fara a cunoaste împrejurarile istorice din care a iesit este un non sens. „Fara istoria dreptului ... nu poti întelege institutiile ... A studia o institutie fara a o stidia istoriceste în trecut, ... este a ne reduce la un studiu care poate sa aiba o oarecare însemnatate practica, care nu formeaza mintea adevaratului jurist.” (M. Djuvara, Teoria generala a dreptului. Drept rational, izvoare si drept pozitiv, Editura ALL, 1995, p. 101).

I. OBIECTUL CURSULUI „INTRODUCERE ÎN ISTORIA STATULUI SI DREPTULUI”

Studiul istoriei dreptului românesc în cadrul disciplinei Introducere în istoria statului si dreptului reprezinta o prioritate. Mai întâi, pentru ca este vorba de istoria noastra, de problema fundamentala reprezentata de etnogeneza poporului român si, în acest cadru, a dreptului, ca fenomen de suprastructura (viata social economica în strînsa interdependenta cu cea politica). În al doilea rând, fara a cunoaste evolutia istorica a institutiilor de drept nu pot fi întelese în toata plenitudinea si temeinicia lor aceste institutii. În al treilea rând, studiul istoriei dreptului românesc releva în mare masura specificul national al acestui drept, acea „nota cu precadere”, cum spunea Calinescu în eseul Specificul national.

Cercetarea istoriei presupune folosirea atât a metodei istorice, cât si a metodei comparate.

În stiinta juridica, cuvântul DREPT cunoaste mai multe întelesuri.

1. În primul rând, el exprima facultatea unei persoane (subiect) de a savârsi un act care sa fie recunoscut sau sa nu fie interzis de lege. De aceea, cu acest sens, el se numeste Drept subiectiv. În acest caz, legea ocroteste actul împotriva acelora care se opun exercitarii lui prin sanctiuni externe si reale.

2. Al doilea sens exprima totalitatea regulilor juridice care asigura exercitiul drepturilor subiective. În acest înteles, Dreptul este definit ca ansamblul legislatiei si se numeste Drept obiectiv (general), structurat pe categorii si diviziuni: civil, penal, comercial etc.

3. Cel de-al treilea sens priveste stiinta Dreptului. Din vechime însa, aceasta a fost socotita o arta, o adevarata vocatie; celebrii jurisconsulti romani Celsius si Ulpian au numit-o sugestiv ars aequi et boni (arta echitatii si binelui).

Plecând de la faptul ca ambele au ca obiect raporturile dintre oameni, pentru a armoniza interesele individuale cu interesul general, Morala si Dreptul sunt înrudite. Cea dintâi este însa abstracta si idealista, tinând de constiinta umana – un factor launtric deci, implicând sanctiuni emotionale –, în timp ce Dreptul este practic si realist, deci pozitiv, stabilind norme juridice obligatorii impuse prin sanctiuni externe si reale. „Înteleptii timpurilor vechi”, ca si cei din epoca moderna au comentat si acceptat existenta unui drept natural.