ISDR Curs 3

Organizarea sociala si normele de conduita în cadrul obstii satesti teritoriale între secolele IV si IX

Dupa retragerea aureliana din 271/275 d.Hr., în Dacia a ramas populatia romanizata plecând doar administratia, armata si o parte din colonisti, cei care aveau interese legate de impriu însa desi Dacia nu mai era formal o provincie a Imperiului, activitatea romana a continuat sa se desfasoare si la nordul Dunarii din motive variate. În plan militar, granita de Nord a Impriului situata pe cursul Dunarii nu putea fi aparata eficient daca nu se organizau garnizoane si capete de pod si pe malul stâng. De altfel, Dobrogea a continuat sa faca parte integranta din imperiu. Împaratii Constantin cel Mare si Iustinian au manifestat un interes deosebit pentru fosta provincie, nu numai din punct de vedere militar, relatiile cu romanii fiind intense si din punct de vedere comercial.

Romanizarea si crestinizarea geto-dacilor

Dupa cucerirea Daciei s-a desfasurat un intens proces de romanizare la sfârsitul caruia a rezultat o populatie romanica care vorbea o limba cu caracter latinofon. Cel mai important rol în acest proces l-au avut armata, administratia si colonistii.

În paralel cu procesul de romanizare s-a desfasurat si procesul de crestinare. Cei doi factori fiind cei care au contribuit la formarea populasurat si procesul de crestinare. Cei doi factori fiind cei care au contribuit la formarea populatiei daco-romane si a apoi a poporului român. Procesul de crestinizare începuse înca din primul secol al erei crestine din vremea regelui Decebal si mai înainte când Sf. Apostol Andrei si ucenicii sai au desfasurat activitati misionare în Dobrogea.

A urmat apoi crestinarea prin intermediul soldatiilor si colonistiilor romani, multi dintre ei provenind din provinciile crestinate de ceilalti apostoli.

Cele mai importante dovezi de crestinitatii din Dacia sunt martirii care au fost persecutati în primele secole si în special în vremea lui Diocletian astfel încât cunoastem moartea martirica a preotului daco-roman Montanus împreuna cu sotia sa, Maxima probabil în vremea împaratului Diocletian. Tot în aceeasi perioada sunt martirizati cei 4 marturisitori crestini de la Niculitel : Zotic, Camasis, Atal, Filip.

În anul 373 o comunitate din Dacia gotica trimite în Cappadocia, la cererea Sf. Vasile cel Mare moastele Sf. Savagotul care fusese aruncat în apele Buzaului. Moastele sunt însotite de o scrisoare care descrie patimirile sfântului.

Obstea sateasca teritoriala

De la retragerea aureliana si pâna în secolul IX dupa Hr., populatia daco-romana si apoi româna nu s-a mai putut organiza în stat datorita deselor valuri de popoare migratoare. De aceea in aceasta perioada singura forma de organizare a fost obstea sateasca teritoriala. Obstea sateasca avea un caracter democratic datorita egalitatii dintre membrii ei si un caracter teritorial care a facut posibila integrarea ei în stat. Termenii prin care a fost desemnata obstea sunt cel de sat care provine din latinescul fasatumcare înseamna sat întarit si cel de catun care l-a dublat pe cel de sat. Termenul de sat desemna atât organizarea geografica cât si cea demografica în acest ultim sens fiind sinonim cu termenul de obste de provenienta slava.

Caracterele obstii satesti

Caracter teritorial

Obstea sateasca e definita ca o asociatie de familii organizata pe baza unui teritoriu stapânit în comun. Pamântul obstii satesti este desemnat cu termenul de mosie care deriva de la cuvântul geto-dac mos. Prin termenul de mos era desemnat lotul aflat în stapânire individuala a fiecarei familii. Termenul de mos a fost dublat de cel de batrân cu acelasi sens provenit din latinescul veteranus. Dupa invazia slavilor din secolul VI în limba au intrat dubletele slave: ocina, dedina, bastina cu sensul de proprietate ereditara si cuvântul megies cu sensul de proprietatar, membru al obstii.

În proprietate devalmasa se aflau padurile, pasunile, iazurile, livezile. Câmpul de cultura însa se afla în stapânire individuala fiind împartit în loturi, atribuite fiecarei familii prin tragere la sorti odata pentru totdeauna.

Tot în stapânire individuala se aflau locul de casa si curtea. Semnul stapânirii indivduale era gardul. Membrii obstii puteau sa mai desprinda din stapânire devalmasa anumite terenuri pe care le amenajau prin munca proprie, prin defrisare sau de destelenire, si pe care le stapâneau individual cu titlu de stapâniri locuresti. Toate aceastea cu acordul obstii.