Istoria Administrației Publice

INTRODUCERE

Istoria administraţiei publice constituie o direcţie de studiu relativ recentă, individualizată în calitate de disciplină autonomă odată cu înfiinţarea Administraţiei Publice ca specializare universitară. Multă vreme, obiectul de studiu al disciplinei s-a constituit într-un segment consistent al cursurilor universitare de Istoria statului şi dreptului, cursuri care puteau fi regăsite în planurile de învăţământ ale facultăţilor de drept.

Ca şi disciplina din trupul căreia s-a desprins, Istoria administraţiei publice este o disciplină de graniţă, aflată la confluenţa cercetării istorice cu cea juridică, motiv pentru care se află atât în atenţia profesorilor de istorie, cât şi în aceea a profesorilor de drept. “Tinereţea” disciplinei atrage după sine însă absenţa unei tradiţii de cercetare în domeniu, ceea ce face ca abordările istoriografice de până acum să se remarce prin lipsa unei viziuni comune aspra principalelor concepte (cum este cel de “administraţie românească, de pildă”), a periodizării istoriei administraţiei publice româneşti, a modului de abordare sau a formatului de analiză.

Cauzele acestei stări de fapt se regăsesc nu numai în apariţia de dată recentă a disciplinei în peisajul didactic al universităţilor autohtone, ci şi în indiferenţa cu care factorii politici de decizie au tratat cercetarea ştiinţifică românească în perioada postbelică. Dacă în cazul regimului comunist, explicaţia se află în obsesia pe care acesta o avea pentru tematicile puternic politizate ale luptei de clasă şi ale luptei pentru independenţa naţională, concentrând în consecinţă principalele eforturi financiare către aceste două direcţii de cercetare, în ceea ce priveşte clasa politică post-decembristă, nu mai poate fi adus în discuţie nici un alt argument, decât dezinteresul cras manifestat faţă de întregul sistem de educaţie.

În ciuda acestor dificultăţi, scopul disciplinei rămâne unul nobil, strâns legat de necesităţile profesionalizării şi eficientizării unei administraţii care aproape pe întreg parcursul istoriei românilor s-a identificat doar cu interesele generale ale statului. Orientarea către cetăţean a administraţiei româneşti contemporane este un demers dificil care, pentru a căpăta substanţă, trebuie să se desfăşoare nu numai în domeniul legislativ, ci şi în planul mentalităţilor. Din acest punct de vedere, studierea trecutului administrativ al românilor îşi poate aduce un aport important în sprijinirea acestui efort, contribuind la cunoaşterea trecutului principalelor instituţii administrative şi a modului în care acesta a fost determinat de însăşi evoluţia generală a societăţii româneşti. Un rol important trebuie să îl aibă aici înţelegerea mecanismelor funcţionale care au caracterizat vechile structuri administrative autohtone, pentru a putea fi evidenţiate disfuncţiile instituţionale, cât şi numeroasele neajunsuri provocate de prezenţa

unor obiceiuri şi mentalităţi colective care nu au avut nimic de a face cu interesele celor administraţi.

Este vorba, aşadar, de un demers cognitiv care trebuie să încerce spargerea barierelor unei expuneri statice, pentru a facilita un tip de înţelegere profundă a modului în care a funcţionat administraţia autohtonă de-a lungul timpului. Concluziile desprinse astfel pot fi extrem de valoroase întrucât acestea pot fi traduse în termenii unei experienţe profesionale care, odată însuşită, poate şi trebuie să conducă la evitarea greşelilor trecutului. Studierea istoriei administraţiei publice, din acest punct de vedere, poate fi privită deci ca una dintre cele mai elocvente ilustrări pentru abordarea istoriei drept magistra vitae.

Plecând de aceste obiective, se impune a fi precizat conţinutul sintagmei administraţie publică, prin care demersul de faţă are în vedere fenomenul administrativ pus în slujba interesului public. Dat fiind faptul că, în principiu, existenţa unei administraţii publice este condiţionată de cea a unei structuri statale, atunci se poate adânci înţelegerea sintagmei de mai sus, prin definirea sa în raport cu un anumit teritoriu, ceea ce conduce în cele din urmă la definirea principalilor itemi de analiză: administraţia centrală şi cea locală.

În ceea ce priveşte conceptul românesc, acesta are aici în vedere evoluţia organizării şi funcţionării administraţiei publice în cadrul structurilor statale pe care, din punct de vedere politic, le-a întemeiat românii şi predecesorii direcţi ai acestora, dacii şi romanii.

CAPITOLUL I

PREISTORIA SPAŢIULUI ROMÂNESC

1. Paleoliticul

Pe pământul României primele urme ale vieţuirii umane îşi fac apariţia odată cu începuturile istoriei umanităţii, grupuri nomade de Australopithecus fiind atestate arheologic pe valea Oltului şi în vestul Munteniei în urmă cu circa un milion de ani. Din punct de vedere evolutiv, aceste grupuri reprezintă prima vârstă a pietrei, paleoliticul inferior (cca. 1 000 000 – 120 000 î. Hr.), o perioadă în care hominizii purced la producerea intenţionată a uneltelor şi învaţă utilizarea focului.

Cea de a doua vârstă a pietrei, paleoliticul mijlociu (cca. 120 000 – 35 000 î Hr.), aduce cu sine dominarea aproape a întregului teritoriu de către omul de Neanderthal. Prezenţa acestuia este atestată în Moldova de nord, în Dobrogea, în sudul Transilvaniei şi în Oltenia, inventarul peşterilor pe care acesta le locuia arătându-l mai mult culegător decât vânător, cu unelte şi arme mult mai evoluate decât înaintaşul său.

Către anul 40 000 î. Hr, neanderthalienii cedează locul lui Homo Sapiens Fossilis, momentul reprezentând începutul ultimei vârste a pietrei, numită paleoliticul superior (cca. 35 000 – 10 000/8 000 î Hr.), precum şi începutul procesului de formare a raselor umane. În cursul acestuia din urmă se vor individualiza şi locuitorii pământului românesc, aceştia aparţinând ramurii Cro-Magnon.