Istoria Dreptului Român

OBIECTUL ISTORIEI DREPTULUI ROMÂNESC

Istoria dreptului românesc studiaza evolutia dreptului pe teri¬to¬riul tarii noastre.

Cum dreptul este în corelatie cu statul, a fost necesar sa analizam si anumite probleme importante din existenta statului.

Facând parte din categoria stiintelor despre societate, istoria drep¬tu¬lui româ-nesc prezinta interdependente cu stiintele istori¬ce: istoria României, arheologia, paleo¬gra¬fia, epigrafia, sigilografia, heraldica, numismatica, arhivistica, ge¬nea¬logia, etc. Istoria dreptului românesc se foloseste de datele furnizate de alte stiinte care sunt considerate auxiliare din perspectiva disciplinei: geografia pentru ca me-diul geo¬gra¬fic este un factor important în dezvoltarea societatii; filologia întrucât etimologia si evolutia cuvintelor în timp ajuta la întelegerea transformarii concep-telor; etnografia deoarece se ocupa cu studiul vietii populatiilor.

NECESITATEA STUDIERII ISTORIEI DREPTULUI ROMÂNESC

Studiul istoriei dreptului românesc este important din mai multe puncte de ve-dere. Mai întâi pentru ca se pune problema etnogenezei si a parcursului istoric al poporului român, iar dreptul, ca fenomen de suprastructura, se împleteste organic cu viata social-economica si politica. Un al doilea motiv pentru care se impune studierea istoriei dreptului românesc este acela ca alaturi de dreptul roman consti-tuie alfabetul stiintei dreptului. Prin intermediul acestei discipline are loc familiari-zarea cu terminologia juridica, realizând semnificatia aparte a unor concepte care au semnificatii diferite fata de vorbirea curenta. În al treilea rând, fara a cunoaste evolutia istorica a institutiilor de drept, nu se pot întelege în toata plenitudinea lor. În fine, aceasta disciplina releva în buna masura specificul na¬tional al dreptului românesc.

PERIODIZAREA ISTORIEI DREPTULUI ROMÂNESC

Periodizarea istoriei dreptului poate constitui motiv de con¬tro¬ver¬se. Aceasta cu atât mai mult cu cât în stiintele istorice exista discutii în ceea priveste calificarea si clasificarea timpului istoric. Utilitatea pe¬riodizarii nu este numai didactica.

Limitele ,,timpurilor” juridice se întrepatrund pâna la epoca lui CUZA si condi¬tio¬neaza etapele posterioare.

În opinia noastra putem vorbi de urmatoarele perioade:

- Antica (preromâneasca)

- Dreptul dac

- Dualismul juridic din Dacia, provincie romana

- Dreptul feudal

- Ius valahicum (vechiul drept cutumiar-agrar)

- Legiuirile scrise

- Pravilele bisericesti

- Pravilele domnesti (secolulXVII)

- Începutul reformarii dreptului (secolulXVIII–XX)

- Dreptul modern (de la Cuza Voda la 1923)

- Dreptul contemporan

- capitalist (1923–1948)

- comunist (1948–1989)

- revenirea la dreptul democratic (1989–)

Titlul I

DREPTUL ANTIC

Capitolul I

DREPTUL GETO - DAC

1.1. CONTEXTUL ISTORICO-POLITIC

Lipsa surselor de informare asupra societatii dace nu este ab¬so¬lu¬ta; cu toate ca sunt ,,destul de vagi si confuze” permit totusi con¬tu¬ra¬rea unei imagini.

Desi din secolul IV î. Hr. societatea daca a fost organizata în u¬niu¬ni de triburi, nu se poate sustine ca acestea repre¬zen¬¬tau deja o or¬ga¬ni¬za¬re politica statala. Pâna în jurul anilor 82–70 î. Hr. nu putem vorbi de existenta unui stat dac pentru ca au fost multe discontinuitati. Pe temelia unitatii de neam, cultura, civilizatie spirituala si eco¬no¬mica, BUREBISTA a întemeiat statul dac centralizat si inde¬pen¬dent care i-a su-pravietuit în limite teritoriale restrânse. Acest stat a con¬servat multe elemente din organizarea nucleelor prestatale exis¬tente, pe care de altfel nu le-a desfiintat, ci doar le-a limitat atributiile în favoarea puterii centrale a regelui.

Succesiunea regilor daci se întrerupe dupa DECEBAL (†106), în urma cuceririi ro¬mane. Dacii liberi, adica cei ramasi în afara stapânirii romane, nu au reusit sa re-constituie statul dac centralizat.