Istoria dreptului românesc

Figura marcanta, Dionisie, face prima traducere de legi bisericesti.

Statul si biserica au fost la inceput.

Dionisie Tomiteanul, considerat si parintele dreptului apusean, inzestreaza apusul cu o colectie de legi. Primul manual de legi este Institutiones.

Legea impune dreptul cu cea mai mare putere.

Socrate definea dreptul in conformitate cu binele. Legea trebuie sa fie o descoperire cu ceea ce exista. Notiunea de echitate este cea care trebuie sa fie intotdeauna a magistratului, chiar daca libertatea devine o copioasa dorinta.

Pentru filosofii greci, dreptul e de origine divine si tot ei sunt cei care au creat teoria dreptului natural.

Deosstene considera ca fiecare lege e unica, dar si o descoperire de la Dumnezeu. Cugetarea juridica romana o descoperim in dreptul feudal romanesc, in acele pravile si condici romanesti.

Cicero defineste legea ca ratiune suprema (ratio summa) elaborata in spiritul omului si asezata in natura, care porunceste oamenilor cele ce trebuie facute si opreste cele contrarii. Ancoreaza dreptul tot in divinitate si cugetarea apartine lui Jupiter.

Legea adevarata si cea dintai in stare sa porunceasca sau sa opreasca e cugetarea dreapta a lui Jupiter, fiindca dreptul e ceea ce insusi Jupiter a poruncit.

In lucrarea De legibus exista un drept de care e depasita societatea omeneasca. Acesta constituie o lege singura, iar aceasta lege e dreapta ratiune (recta ratio). Poruncesta sai sau opreste aceasta dreapta ratiune si daca cineva o ignora, e nedrept, chiar daca aceasta lege e scrisa undeva sau nicaieri. Pentru acelasi Cicero, exista o lege adevarata (vera lex) care e ratiunea dreapta conforma naturii , prezenta in toti, constanta si eterna. Aceeasi lege unica, eterna si imutabila, are ca autor pe Deus. De aceea, dupa Cicero, legea deriva din ratiunea divina si se face cunoscuta pe cale naturale, impunandu-se ca ceva innascut.

Seneca si Marc Aureliu au inteles si au prezentat dreptul in cadrul aceleiasi conceptii largi a dreptului natural, afirmand si ei egalitatea naturala a oamenilor. In cugetarile sale, Marc Aureliu afirma ca „divinitatea traieste in om si ea il obliga prin ratiune sa faca bine” si, dupa conceptia sa, binele suprem e dreptatea.

Definitiile clasice ale dreptului ni le-au lasat insa jurisconsultii romani Gaius, Celsius si Ulpianus. Pentru Celsiu „jus est ars boni at aequi” (dreptul e arta binelui si echitatii)

In aprecierea faptelor omenesti si in reglementarea raportului dintre oameni, dreptul se defineste des pe sine cu raportare la bine si la echitate. Adica, pentru Cels, jus nu exista decat in functie de bine si de alte valori subordonate binelui, cum ar fi, echitatea.

Definind dreptul astfel, Cels invedereaza legatura lui ontologica cu binele si nu deschide o fereastra de azur prin pacla lui jus militans (dreptul care actioneaza) spre faptura nearatata si ascunsa a lui jus aeternum (dreptul vesnic) sau jus divinum.

Pentru Ulpian, jus e de natura morala si se manifesta ca porunci categorice : „juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterun non laedere suum cuique tribuere!” (preceptele dreptului sunt: a trai cinstit, pe altul sa nu vada, sa dam fiecaruia ce este al sau). Pentru Ulpian „justitia est castans et perpetua voluntas jus suum cuique tribuendi” (justitia e vointa constanta si perpetua de a da fiecaruia dreptul sau).

In acceptiunea definitiilor date de Ulpian, justitia e o virtute sau o putere morala ce preseunpune dreptul impus prin vointa umana sau tinde la aplicarea lui jus ca la aplicarea unei valoru morale. Pentru Ulpian, jurisprudenta dreptului e altceva „jurisprudentia este diis narum atque humanarun rerum notitia, iusti atque inuiste scientia” (stiinta dreptului e cunoasterea lucrurilor divine si umane si cunoasterea a ceea ce e drept si nedrept).

Asadar, dupa Ulpian, dreptul nu poate fi inteles si nu poate fi explicata existenta lui decat in relatie ontologica (fiintala) cu divinitatea.

In primul mileniu, in dreptul bizantin, dreptul rezida in exhitate. Exponentii dreptului natural definesc dreptul cu raportare la bine vazut ca o conformitate cu adevarul in ordinea morala.

Dreptul geto-dacic

De obicei, se afirma ca, pana la Burebista, despre care se spune ca a dat si porunci scrise, dreptul geto-dacic a fost, prin excelenta, unul cutumiar (consuetudinar). Cert e ca despre acest drept cutumiat al geto-dacilor ne-a lasat informatii insa Herodot. Parintele istoriei ne spune ca fiii puteau sa le ceara parintilor sa le delimiteze partea ce li se cuvine din averea comuna. Or, in aceasta forma de proprietate individuala, istoricii vechiului drept romanesc au vazut o formula tranzitorie spre proprietate privata. Desi obstea gentilica era dominanta la vremea acee, totusi incepuse sa fie cunoscuta si stapanirea individuala, ca forma de tranzitie catre proprietate privata.

Dupa Diodor din Sicilia si Jordanex, dacii ar fi primit de la Zalmoxis, marele lor conducator si reformator religios, legi inspirate de zei. Jamblicos vorbeste chiar de legi scrise primite de la zei.

In conceptia Antichitatii, orice lege era vointa divinitatii. Dupa parerea cercetatorilor vechiului drept romanesc „caracterul lor scris e indoielnic” (Liviu Marcu), mai ales sub forma de percepte religioase.

Nu intamplator Jordanes scria ca marele preot al geto-dacilor era si judecatorul suprem care impartea poporului dreptate la scaunul de judecata.

Din unele manuale ale istoriei dreptului romanesc „in epica prestatale, relatiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate prin norme de conduita fara caracter juridic, norme respectat de bunavoie de catre membrii societatii (Ion Chis). Normele acestea se numesc si norme moral-religioase (precepte religioase).

Normele fara forta coergitiva erau intarite prin credinta in zei.

Aristotel spune ca unele norme erau formulate in versuri si invatate pe de rost de catre preoti, medici si judecatori.

Pentru Ulpian, dreptul nu poate fi inteles, nu poate di explicat.

Dreptul in Dacia Romana

In procesul formarii statului romanesc, fenomenul juridic a fos o componenta de baza. Pana la cucerirea Daciei, singurul izvor al dreptului dacic a fost doar cel nescris. Odata cu formarea statului geto-dacic au aparut si normele juridice. Aceste norme juridice nu au aparut in locul obiceiurilor din epoca democratiei militare, ci ca o complementaritatea acestora. Normele juridice nu au inlocuit normele cutumiare, ne-o atesta epoca lui Burebista in care statul a sanctionat noi obiceiuri juridice. Insusi legile emise de rege sub forma de porunci consfinteau si intareau vechi obiceiuri ale geto-dacilor, investindu-le atat cu autoritatea sacra, cat si cu cea de stat.