Istoria Statului și Dreptului Românesc

Istoria – se prezintă ca fiind ştiinţa socială care cercetează, în succesiunea lor istorică şi starea lor, condiţiile de viaţă ale oamenilor, relaţiile sociale, formele juridice şi de stat, cu suprastructura lor, respectiv filosofia, religia, arta şi altele.

Obiectul propriu de studiu al „Istoriei statului şi dreptului românesc” vizează analiza normelor juridice ce pot fi scrise (legi) şi nescrise (cutume), instituţiile juridice privite în ansambluri uniatre de norme juridice, precum şi concepţiile juridice îmbrăcate în formele doctrinei şi a teoriei statului şi a jurisprudenţei.

Materia are o metodă proprie de studiu deoarece caracterul său interdisciplinar îi oferă posibilitate folosirii unor date din domeniul altor ştiinţe auxiliare: geografia – delimitarea teritoriului; filologia – etimologia unor cuvinte şi expresii.

Ştiinţele istorice auxialiare: arheologia – ce se ocupă cu descoperirea, studiul şi valorificarea istorică a rămăşiţelor păstrate în pământ; paleografia – ştiinţa cercetării documentelor în original, în ideea stabilirii treptei de dezvoltare a autorilor documentului.

Studiul originilor daco-romane a statului şi dreptului românesc

Organizarea geto-dacilor în perioada prestatală.

Pe teritoriul de azi al României avem atestări istorice care confirmă existenţa unor prime forme de organizare, respectiv a ginţilor matri-liniare, ce reprezintă uniuni cu caracter persoanl conduse de femeile cele mai în vârstă, datorită rolului precumpănitor avut în viaţa colectivităţii, dar şi organul de conducere colectivă al ginţii reprezentat de Sfatul comunităţii ca o adunare democratică a membrilor săi, fie bărbaţi sau femei, cu un drept de vot egal.

Sistemul normativ era alcătuit din norme de conduită obligatorii pentru toţi membri colectivităţii.

Începând cu sec. al XI-lea şi până în sec. al V-lea BC, în zona noastră geografică s-au aşezat triburile daco-tracice. Ca urmare, dar şi datorită folosirii uneltelor din fier, în urma cărora au realizat o mai mare productivitate, meşteşugurile şi comerţul încep să se dezvolte treptat ducând la crearea primelor elemente ale proprietăţii private.

Procesul de teritorializare începe să fie marcat de existenţa unor centre urbane – dave – iar populaţia în aceste centre nu mai respectă organizarea gentilică, astfel încât comunitate se transformă în comunitate vicinală – bazată pe vecinătate.

Acumularea progresivă a unor bogăţii determină şi polarizarea societăţii prin formarea a două clase sociale, respectiv aristocraţi şi oameni de rând.

Stadiul de evoluţie al societăţii geto-dacice a fost marcat de existenţa unor relaţii de producţie în transformare de tip comunitar într-o formaţiune politico-socială cu interese contrare în care elementul muncii aservite de tip sclavagist nu a reprezentat o caracteristică. Pentru formarea statului dac, în afară de factorii interni amintiţi, un element de influenţă pozitivă l-a constituit şi existenţa primelor oraşe-state de tip sclavagist, respectiv a cetăţilor greceşti de la Marea Neagră, care în sec. al VIII-lea BC au cunoscut, ca organizare, regimul oligarhic, apoi a democraţiei sclavagiste. La aceste elemente s-a adăugat şi prezenţa sciţilor şi a celţilor, care au cunoscut ca organizare democraţia militară şi care s-au amplasat pe teritoriul locuit de geto-daci.

Pe fondul existenţei acestor tansformări interne la care s-au adăugat şi influenţele externe menţionate au determinat încheierea procesului de unificare a formaţiunilor şi contopirea lor prin crearea unui teritoriu comun. Astfel, forma de organizare politică a societăţii a fost reprezentată de democraţia militară.

Conflictul dintre armatele lui Dromihete cu cele ale regelui Lisimah – urmaş al lui Alexandru Macedon – 292 BC – s-a terminat cu înfrângerea armatei macedonene; cu toate acestea, Dromihete a ordonat ca adversarul său să nu fie ucis, determinându-l să încheie o pace în condiţii avantajoase pentru daci, constând în restituirea teritoriului ocupat şi abţinerea pe viitor de la alte acte de agresivitate – primul tratat internaţional.

Istoricul Iustius a menţionat luptele purtate de geţii conduşi de regele Oroles împotriva bastarnilor când acesta şi-a pedepsit oamenii pentru pierderea unei lupte, apoi i-a iertat după ce duşmanii au fost înfrânţi.

Istoricul Pompeius Trogus – aminteşte de creşterea puterii pe vremea regelui Robobostes într-o regiune a Transilvaniei de azi.

Din prezentarea acestor texte istorice rezultă că în societatea geto-dacă atribuţiile de conducere socială aparţin poporului înarmat ce participă la toate luptele, popr condus de regi care-şi exercită prerogativele de şefi militari ai unor triburi bazate pe democraţia militară.

Prin sec. al II-lea BC, aristocraţia a fost nevoită să-şi păstreze poziţiile dominnate şi ca atare se puen capăt democraţiei militare, adunarea poporului devenind un simplu organ consultativ, sfatul bătrânilor – organ prin excelenţă aristocratic – ajunge să deţină puterea şi îşi alege din rândurile sale şeful.

Dorinţa regilor de a-şi menţine permanent poziţia dominantă şi chiar să o transmită ereditar, sprijinit fiind de o aristocraţie gentilică, subliniază trecerea societăţii geto-dace de la o organizare gentilică la cea politică.

Normele de conduită ale geto-dacilor în perioada democraţiei militare

Pentru perioada amintită, relaţiile sociale erau reglementate doar de normele de conduită acceptate de către toţi membri societăţii ca o menţinere a vechilor reguli ale comunităţii gentilice. Proprietatea era menţinută sub vechea formă a stăpânirii în comun, dar Herodot menţionează că fiii puteau cere părinţilor lor delimitarea părţii ce li se cuvenea din proprietatea comună, ceea ce înseamnă că începe dă fie cunoscută proprietatea privată.