Izvoarele Dreptului Comunitar

IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

Capitolul 1 - Tratatul – izvor de drept

1.1 Tratatul internaţional – izvor primar al dreptului comunitar

În literatura de specialitate s-a aratat că „ ştiinţa juridică defineşte izvoarele dreptului ca formele concrete de exprimare a normelor juridice care acţionează în cadrul unui sistem de drept în diferite etape ale evoluţiei sale şi în diferite tări. Mai simplu spus, izvorul de drept reprezintă modalitatea principală prin care dreptul devine cunoscut de cei al căror comportament îl reglează.”

Acordul de voinţă al statelor, care este fundamentul în procesul de consacrare, intr-o formă determinată, a normelor juridice aplicabile relaţiilor dintre ele, devine relevant prin mijloacele juridice în care norma se concretizează: tratatul, cutuma şi celelalte izvoare de drept internaţional.

Atât în teoria generală a dreptului cât şi în dreptul internaţional public, se realizează distincţia dintre izvor material şi izvor formal.

Astfel, izvorulul dreptului în sens material desemnează totalitatea condiţiilor materiale de existenţă, care determină o anumită reglementare juridică. „Izvoarele materiale sunt adevărate dat-uri ale dreptului, realităţi exterioare acestuia şi care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţi practice.” Nu sunt altceva decat izvoare extrajuridice - factorii de configurare ai dreptului internaţional.

Într-o a doua accepţiune, izvoarele dreptului în sens formal desemnează sursele de cunoaştere a fizionomiei insituţiilor juridice în cadrul diferitelor sisteme de drept. Toate mijloacele care exprimă sau indică un acord de vointă între două sau mai multe state (sau alte subiecte de drept internaţional) şi consacră, tacit sau expres, o regulă, indiferent de caracterul său general sau particular, constituie izvoare ale dreptului internaţional.

Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) prevede în cadrul art. 38 care sunt aceste izvoare de drept, fără a realiza neapărat o ierarhizare a acestor norme. În doctrină este recunoscut faptul că în rândul izvoarelor primare tradiţionale se numără tratatul şi cutuma. Restul izvoarelor se încadrează la izvoare secundare sau derivate.

Tratatul internaţional este un act juridic încheiat între două sau mai multe state suverane ce are ca scop reglementarea relaţiilor dintre ele în diferite domenii. Tratatul internaţional are mai multe denumiri, printre care convenţii, întelegeri, pacte, acte generale, charte, statute, declaraţii etc. Toate acestea însă se referă la redactarea unui act prin care statele participante se obligă la o anumită conduită sau la un anumit set de relaţii între ele. De asemenea, există un set de condiţii şi reguli care trebuiesc stabilite între statele semnatare, la a căror respectare se obligă să vegheze toţi.

Este larg recunoscut faptul ca în dreptul internaţional, tratatele internaţionale împreună cu toate formele lui constituie cel mai important izvor de drept internaţional, în special în contextul actual când relaţiile dintre state au ajuns la un nivel de interdependenţă fără precedent.

În literatura de specialitate tratatul este definit ca fiind “un act juridic încheiat de state sau alte subiecte de drept internaţional, prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice internaţionale. Pentru a fi izvor de drept, tratatul trebuie să fi intrat în vigoare, să îndeplinească cerinţele de validitate stabilite de normele dreptului internaţional şi să nu-şi fi încetat existenţa.”