Izvoarele dreptului internațional public

Conţinut şi formă în dreptul internaţional public

Dreptul internaţional public, ca şi dreptul intern al statelor, reprezintă un fenomen politico-juridic, social în esenţa lui, pentru că vizează comunitatea umană în ansamblu. Spre deosebire de dreptul intern, dreptul internaţional public este fundamentat pe acordul de voinţă al subiectelor sale, în primul rând al statelor, care sunt principalele creatoare, dar şi destinatare şi apărătoare ale regulilor juridice internaţionale. Voinţa statelor de a exprima comportamentele lor internaţionale în norme juridice presupune o anumită sistematizare a relaţiilor internaţionale vizate, dar şi, corespunzător, o sistematizare specifică normelor juridice care reglementează aceste relaţii.

Nu toate relaţiile internaţionale sunt reglementate prin drept, ci numai acelea care prezintă interes pentru comunitatea internaţională la un moment dat. De aici decurge nevoia de a face distincţie între conţinutul dreptului internaţional public, adică regulile juridice care-l alcătuiesc, corespunzătoare comportamentelor pe care statele le doresc ca pozitive şi eficiente, şi forma dreptului internaţional public, adică, din punct de vedere tehnic, cum ni se înfăţişează în concret aceste reguli.

Noţiunea de izvor al dreptului internaţional public

Prin izvor al dreptului internaţional public, înţelegem instrumentele juridice (cum sunt tratatul sau cutuma internaţională) care dau formă exterioară normelor juridice internaţionale, prin acordul de voinţă al subiectelor dreptului internaţional public, în primul rând al statelor.

Acordul de voinţă al statelor (convergenţa voinţelor exprimate de două sau mai multe state), care este fundamental în procesul de consacrare, într-o formă determinată, a normelor juridice aplicabile relaţiilor dintre ele, devine relevant (se manifestă, este probat) prin mijloacele juridice în care norma se concretizează: tratatul, cutuma şi celelalte izvoare de drept internaţional.

Teoria generală a dreptului, ca şi legislaţia formală, face deosebire între ceea ce reprezintă forma internă a dreptului, ca structură internă (norme juridice, instituţii juridice şi ramuri de drept), foarte strâns legată de conţinutul dreptului (substanţa acestuia), şi forma exterioară a dreptului, ca structură externă, ca posibilitate tehnică de “vizualizare” a prescripţiilor normative, identificată prin expresia izvoare formale ale dreptului sau, pe scurt, izvoare ale dreptului.

Izvoarele formale sunt (aşa cum le spune numele) forma (mijlocul juridic) în care sunt “îmbrăcate” normele de drept internaţional. Toate mijloacele care exprimă sau indică un acord de voinţă între două sau mai multe state (sau alte subiecte de drept internaţional) şi consacră, tacit sau expres, o regulă de conduită, indiferent de caracterul său general sau particular, constituie izvoare ale dreptului internaţional.

Izvoarele formale se disting de izvoarele materiale (sau reale) care sunt de fapt izvoare extrajudiciare – factorii de configurare ai dreptului internaţional (determinantele acordului de voinţă).

Identificarea şi clasificarea izvoarelor dreptului internaţional public

Până acum, specialiştii s-au axat pe dezbateri legate de prevederileStatutului Curţii internaţionale de Justiţie (C.J.I.), art. 38, unii acceptându-le, alţii respingându-le ca având valoare de codificare a izvoarelor dreptului internaţional public.

Articolul 38 prevede: 1. “Curtea (C.I.J.), a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional diferendele care îi sunt supuse, va aplica: a) Convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu; b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept; c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate; d) sub rezerva art. 59, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept. 2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauză ex aequo et bono, dacă părţile sunt de acord cu aceasta.”

Se consideră, de obicei, că o enumerare a izvoarelor este făcută de textul art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ). Acest text nu reglementează izvoarele de drept internaţional, ci stabileşte mijloacele juridice pe care Curtea le are în vedere în stabilirea drepturilor şi obligaţiilor părţilor într-o cauză dedusă spre soluţionare Curţii. Există astăzi şi alte izvoare de drept internaţional, apărute mai ales în urma dezvoltării organizaţiilor internaţionale. Prin acest text se stabileşte o ierarhizare a normelor de drept internaţional. Majoritatea autorilor arată că tratatul şi cutuma sunt izvoarele principale tradiţionale. Celelalte – izvoare secundare sau derivate sau mijloace auxiliare.

Se afirmă, de regulă, că nu există o ierarhizare a normelor. Dar, odată cu apariţia normelor imperative (jus cogens) ar apărea o astfel de ierarhizare. Din practica C.I.J. rezultă că instanţa aplică mai întâi tratatul, iar în lipsa lui – o regulă cutumiară. Se acordă preferinţă cutumei faţă de principii. Este o consacrare implicită a ierarhiei izvoarelor.

Articolul 59 precizează că “Decizia Curţii nu are forţă obligatorie decât între părţile în litigiu şi numai pentru cauza pe care o soluţionează”.

Constatăm că textul de mai sus stabileşte sursele pe care C.I.J. le poate utiliza pentru soluţionarea diferendelor dintre state, dar numai dacă statele supun Curţii aceste diferende. Art. 38 nu are valoare de codificare a izvoarelor dreptului internaţional public, dar el poate constitui un reper important în determinarea lor, ca practică a unei instanţe de judecată internaţionale. Constatăm că printre veritabile izvoare ale dreptului internaţional, precum tratatul internaţional sau cutuma internaţională, art. 38 face trimitere şi la surse care nu sunt acceptate ca izvoare de drept, nici de doctrina dreptului internaţional public, nici de sistemele de drept intern (precum doctrina, sau, parţial, practica judecătorească).

Statutul Curţii Penale Internaţionale (C.P.I.) adoptat la Roma la 17 iulie 1998 reglementează activitatea diferitelor instanţe de judecată internaţionale. Statutul, care este un tratat internaţional multilateral, stabileşte sub denumirea generică de drept aplicabil izvoarele pe care le va utiliza C.P.I. în fundamentarea deciziilor sale. Acestea vor fi aplicate în ordinea prevăzută de Statut, ceea ce înseamnă şi o ierarhizare a lor, după cum urmează: a) Statutul Curţii şi Regulamentul de procedură şi probă, regulamentul urmează a fi adoptat de Adunarea Statelor Părţi la Statut, ceea ce înseamnă că va avea valoarea unui tratat internaţional; b) dacă este nevoie, tratatele aplicate şi principiile şi regulile de drept internaţional, inclusiv principiile stabilite de dreptul internaţional al conflictelor armate; c) principiile generale de drept reţinute de Curte din legile naţionale sub jurisdicţia cărora se află în mod normal crimele, dacă aceste principii sunt compatibile cu Statutul Curţii, cu dreptul internaţional ori cu regulile internaţionale recunoscute; d) principiile şi regulile de drept pe care Curtea le-a interpretat în deciziile sale anterioare.