Izvoarele Dreptului Public

Dreptul internaţional public spre deosebire de dreptul intern

este fundamentat pe acordul de voinţă al subiectelor sale, mai

precis al statelor, care sunt principalele creatoare, dar şi

destinatare şi apărătoare ale regulilor juridice internaţionale.

Nu toate relaţiile internaţionale sunt reglementate prin drept,

ci numai acelea care prezintă interes pentru comunitatea

internaţională la un moment dat.

De aici decurge nevoia de a face distincţie între

conţinutul dreptului internaţional public, adică regulile juridice

care-I alcătuiesc, corespunzătoare comportamentelor pe care

statele le doresc ca pozitive şi eficiente, şi

forma dreptului internaţional public, adică, modul în care se

concretizează aceste reguli.

Izvoarele dreptului internaţional public

Noţiunea de izvor al dreptului internaţional public

Teoria dreptului face deosebire între ceea ce reprezintă:

forma internă a dreptului, ca structură internă (norme juridice,

instituţii juridice şi ramuri de drept), foarte strâns legată de

conţinutul dreptului (substanţa acestuia), şi

forma exterioară a dreptului, ca structură externă, ca posibilitate

tehnică de "vizualizare" a prescripţiilor normative, identificată

prin expresia izvoare formale ale dreptului sau, pe scurt,

izvoare ale dreptului. Astfel, prin izvor al dreptului

internaţional public înţelegem instrumentele juridice (cum

sunt tratatul sau cutuma internaţională) care dau formă

exterioară normelor juridice internaţionale, prin acordul de

voinţă al subiectelor dreptului internaţional public, în primul

rând statele.

Izvoarele dreptului internaţional public

Identificare şi clasificarea izvoarelor dreptului internaţional public

Specialiştii, în majoritatea lor, s-au axat pe dezbateri legate de prevederile Statutului

Curţii Internaţionale de Justiţie (C.I.J.), art. 38, unii acceptându-Ie, alţii respingându-Ie ca

având valoare de codificare a izvoarelor dreptului internaţional public.

Ce spune art. 38?

“ARTICOLUL 38

1. Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional

diferendele care îi sunt supuse, va aplica:

a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în

mod expres de statele în litigiu;

b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;

c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;

d) sub rezerva dispoziţiilor Articolului 59, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai

calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare

a regulilor de drept.