Jura obligationumm

1. Definiție

Obligațiile fac parte integrantă din jus rerum, deoarece pentru romani acestea sunt doar niște varietăți ale drepturilor cu privire la bunuri( res, rei), rostul lor fiind acela de a produce o modificare în structura patrimoniului unei persoane.

Definițiile și clasificările obligațiilor au reprezentat creații tardive ale jurisonsulților romani. Meritul începutului tratării lor științifice îi revine lui Gaius care prin manualul său-Institutiones- ni le prezintă într-o formă structurală, simplă.

În viziunea lui Gaius, obligațiile se nasc din raporturi personale( între persoane), raporturi care au drept obiect anumite prestațiuni. În caz de conflict de interese între respectivele părți ale raporturilor obligaționale, ele au la dispoziție așa-numitele acțiuni personale, acțiuni care au un obiect juridic bine definit: a da ceva( dare), a face ceva( facere).

Justinian, prin destoinicia compilatorilor săi, a definit obligația ca fiind ”legătura juridică în virtutea căreia suntem constrânși să predăm un lucru conform dreptului cetății noastre”( Obligatio est vinculum quo necessitate adstringimur alienis solvendae rei secundum nostrae civitatis jura).

2. Subiectele obligațiilor

În principiu, orice raport obligațional are două subiecte:

-reus credendi( creditorul, subiectul activ);

-reus debendi( debitorul, subiectul pasiv).

Creditorul mai este denumit ”subiect activ” al obligației, nu pentru că el ar face ceva, ar presta o acțiune, ar fi activ în cadrul raportului de drept material. El este ”activ” pentru că, în caz de neexecutare a obligației sau de executare necorespunzătoare, el poate să ceară prin acțiune obligarea debitorului pe cale judiciară( apelând astfel la forța de constrângere etatică) la executare; ca atare, el este ”activ” în cadrul raporturilor procesuale, judiciare; el învestește instanța și trebuie să-și dovedească pretențiile.

În vechiul limbaj juridic roman, reus debendi semnifica partea din proces( reus) care datorează ceva( debendi) reclamantului datorită unei legături juridice( vinculum juris) ce s-a format între ei și care era de natură a-l constrânge să efectueze ceva în folosul reclamantului.

În timpul epocii postclasice romane s-a impus o nouă denumire pentru reus debendi și anume aceea de debitor.

Debitorul se poate ”libera”( liberatio), poate rupe ”lanțul” ce-l leagă de creditorul său prin executarea obligației.

Debitorului i s-a mai spus subiect ”pasiv” al obligației, avându-se în vedere faptul că în cadrul raportului procesual judiciar, el adoptă o poziție de așteptare, creditorului incumbându-i obligația procesuală de a dovedi veridicitatea pretențiilor sale.

3.Efectele obligațiilor

Potrivit textelor clasice și creațiilor juridice justiniene, obligațiilor le era recunoscute următoarele efecte principale:

-măsurile conservatorii permisibile;

-sancțiunile judiciare aferente;

-dezdăunările corespunzătoare.

3.1 Măsurile conservatorii

Într-un raport obligațional, cea mai defavorabilă situație pentru un creditor este insolvabilitatea debitorului său. Această insolvabilitate poate fi spontană( datorită unei defectuoase administrări a propriului patrimoniu), dar poate fi și provocată.

Pentru a evita inconvenientele provocate( prin acte dolosive, de înșelăciune) din timpul litigiului cu debitorul, ori după soluționarea judiciară a litigiului și până în momentul punerii în executare a sentinței ori până într-acel al efectivei executări silite a hotărârii, creditorii au dobândit dreptul de a lua măsurile conservatorii atunci când nu aveau alte garanții reale sau personale( prin intermediul cărora să-și fi putut satisface dreptul de creanță).

Aceste măsuri au fost permise datorită avatarurilor dreptului de gaj general. Acest gaj general poate fi ușor compromis prin mijloace precum:

-contractarea de către debitor a unor datorii noi, astfel încât numărul creditorilor aflați în concurs crește;

-lăsarea bunurilor patrimoniale în paragină;

-neglijarea exercitării eventualelor drepturi față de alți debitori, de astă dată ai însuși debitorului urmărit;

-scoaterea frauduloasă din patrimoniu a unor bunuri, valori sau drepturi de creanță cu concursul terților( ipoteza acțiunii pauliene sau revocatorii);

-efectuarea de gratuități de natură a provoca insolvabilitatea;

-ascunderea bunurilor sau autodistrugerea lor.