Legislația de mediu reglementată în România

3.1. Istoricul legislatiei de mediu din Romania (cutume, reglementari timpurii, reglementari de mediu ante si post 1990)

Izvoarele dreptului mediului

Izvorul principal de drept al mediului în plan intern îl reprezintă legea în sens larg, ca text scris adoptat de către o autoritate competentă (constituţia, legea propriu-zisă, actele guvernamentale ş.a.), urmate, în secundar, de cutumă, precum şi de o serie de mijloace auxiliare (jurisprudenţa, doctrina şi dreptul comparat).

Dreptul comu¬nitar cunoaşte drept surse: cele trei tratate constitutive ale comunităţilor europene (izvoare primare), cu modificările ulterioare, regulamentele, directivele, deciziile şi reco¬mandările (reprezentând dreptul comunitar derivat).

Izvoarele dreptului internaţional al mediului sunt mai puţin precise şi obligatorii, dar mai variate decât cele existente în sistemele juridice naţionale ori în cadrul Uniunii Europene. Ele sunt enumerate şi definite în mod clasic în art. 38 alin. (1) din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, respectiv: tratatele şi cutuma (generatoare de norme obligatorii), principiile generale de drept recunoscute de către naţiunile civilizate şi mijloacele auxiliare (deciziile judiciare internaţionale şi doctrina), acestea din urmă cu o influenţă, mai ales indirectă, asupra dezvoltării şi orientării dreptului. Ca noi izvoare se afirmă rezoluţiile organizaţiilor internaţionale.

Apariţia, dezvoltarea şi constituirea legislaţiei româneşti privind protecţia mediului într-o ramură de drept autonomă şi a dreptului mediului ca disciplină ştiinţifică au o istorie relativ îndelungată, care a cunoscut mai multe etape, cu caracteristici proprii.

Treptat, de la primele reguli nescrise, de drept cutumiar, care vizau aspectele minore de ocrotire a naturii şi pană la reglementările actuale, care se armonizează cu legislaţia comunitară şi normele juridice privind problemele ecologice globale, în cadrul unui proces adesea contradictoriu, s-a scris istoria acestei ramuri postmoderne de drept.

Concepţiile generale exprimate de reglementările juridice au evoluat şi ele de la o abordare utilitaristă, de ocrotire a factorilor de mediu în raport direct cu valoarea lor economică, cu utilitatea prezentată pentru om şi numai în subsidiar, pe cale indirectă, de consecinţă, vizându-se şi protejarea naturii, prin recunoaşterea nevoii de conservare a mediului natural ca interes uman fundamental, pană la viziunea care pune înainte de toate valoarea intrinsecă a mediului, protejându-se elementele sale care sunt sau nu necesare omului pentru supravieţuire ori exploatate de acesta. Acest proces a fost puternic influenţat de evoluţiile reglementărilor internaţionale în materie, înainte de 1989, de prima Conferinţă a O.N.U. privind mediul uman (Stocholm, iunie 1972), şi după 1990, de hotărârile Conferinţei mondiale de la Rio de Janeiro (iunie 1992) şi ale Conferinţei de la Johannesburg (septembrie 2002), precum şi de eforturile de integrare euro-atlantică. Aderarea României în UE (1 ianuarie 2007) marchează o nouă etapă a dezvoltării dreptului mediului.

Transformările social-politice şi economice care s-au declanşat în România după Revoluţia din decembrie 1989, amplul proces de trecere de la o economie planificată, hipercentralizată, la una de piaţă, de la dominaţia şi primatul absolut al proprietăţii de stat la proprietatea privată, au imprimat noi dimensiuni modului de abordare şi soluţionare a problematicii protecţiei, conservării şi dezvoltării mediului.

Astfel, prin forţa noilor realităţi, o serie de prevederi din legea-cadru privind protecţia mediului (nr. 9/1973) şi legile sectoriale au devenit caduce prin dispariţia instituţiilor, şi în general, prin schimbarea radicală a contextului socio-politic şi economic.

Constituţia din 8 decembrie 1991 a consacrat obligaţia statului de a asigura „refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic”, stabilind astfel concepţia generală conform căreia protecţia mediului constituie o responsabilitate publică, a statului.

Mult mai rapide au fost evoluţiile în materia instituţiilor mediului unde s-a optat pentru o structură tripartită – ape, păduri şi protecţia mediului – menţinută indiferent de denumirea utilizată, pană în ianuarie 2001, când domeniul pădurilor a fost trecut la Ministerul Agriculturii, situaţie menţinută ulterior.

Trecerea de la dominaţia absolută a proprietăţii publice (de stat), la cea a proprietăţii private, în special în domeniul funciar, dar şi în alte sectoare ale economiei a implicat şi stabilirea unui nou tip de raporturi între proprietate şi protecţia mediului. În acest sens, Constituţia din 8 decembrie 1991 a stabilit că: „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului” [art. 41 alin. (6)].

După o gestaţie parlamentară de 4 ani, la 30 decembrie 1995 a intrat în vigoare Legea protecţiei mediului nr. 137/1995, concepută ca o reglementare-cadru în materie, în temeiul şi dezvoltarea căreia se prevedea expres adoptarea a 17 legi speciale.

Având ca reper fundamental Legea-model privind protecţia mediului elaborată sub egida Consiliului Europei (1991) această lege-cadru a marcat încheierea primei faze a tranziţiei, caracterizată prin abandonarea vechii concepţii planificant-totalitar şi afirmarea celei de tip occidental în materie de protecţia mediului. Alături de stipularea „principiilor şi elementelor strategice” care să stea la baza reglementărilor juridice privind mediul şi celelalte probleme „orizontale”, Legea nr. 137/1995 a stabilit regulile fundamentale ale reglementărilor orizontale (regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase, precum şi a altor deşeuri, regimul îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor, protecţia împotriva radiaţiilor ionizante, protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii, protecţia apelor, a atmosferei, solului şi subsolului şi a ecosistemelor terestre ş.a.)

Astfel, au fost adoptate noi reglementări în domeniul silvic (Codul silvic, Legea nr. 26/1996), gestiunii şi protecţiei apelor (Legea nr. 107/1996), regimul activităţilor nucleare (Legea nr. 111/1996, republicată), regimul ariilor naturale protejate, conservării habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000), protecţia atmosferei (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 243/2000), regimul deşeurilor (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000) ş.a.

Noua legislaţie consacră concepţia continentală conform căreia protecţia mediului constituie „un obiectiv de interes public major” şi face parte din strategia generală de dezvoltare durabilă.

Drept principii au fost stipulate: principiul precauţiei în luarea deciziei, principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor, principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor cadrului biogeografic natural, principiul poluatorul plăteşte, utilizarea durabilă.

Ca element strategic de bază a fost prevăzută şi introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive, acţionându-se în acest sens mai ales prin constituirea unui fond special de mediu