Logică juridică

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

1. Definitia si obiectul logicii

„Sufletului ii este propriu logosul, care se mareste pe el insusi". lata o

afirmatie stranie, enuntata acum doua milenii si jumatate de catre „obscurul

din Efes" - Heraclit. Peste timpuri, Hegel va spune ca „istoria logicii nu a fost

scrisa. Aceasta ar fi istoria intregii cunoasteri in toata amploarea ei". lar

astazi, reputatul si regretatul logician roman Petre Botezatu afirma pe buna

dreptate ca „intram intr-o era logica". Paradoxal, dar tocmai logica - disciplina

ce are, printre altele, si sarcina de a stabili ce este si cum se construieste o

definitie corecta - nu este capabila sa-si elaboreze propria sa definitie, unanim

acceptata de logicieni.

Termenul „Logica" provine de la grecescul „logos" care inseamna

cuvant, gand, vorbire, ratiune. Limbile europene l-au preluat prin intermediul

limbii latine. Se pare ca pentru prima data denumirea „logica” a fost folosita

de catre Alexandru din Afrodisia (sec. III). Insusi Aristotel, considerat

intemeietorul stiintei logicii, nu a folosit cuvantul „logica" pentru a o desemna.

In celebra sa lucrare „Organon", valabila intru totul si azi, sensurile si

semnificatiile logicii se dezvaluie treptat pe o paleta de sensuri si nuante

impresionabile. Daca luam cunoscutul „Dictionar de logica" al logicianului

roman Gheorghe Enescu (unicul in ,literatura romana de specialitate), vom

remarca nu mai putin de 41 de sintagme in care este angajat termenul

„logica", in afara de termenul generic propriu-zis.

Dificultatea circumscrierii obiectului si problematicii logicii se datoreaza

in primul rand caracterului „ultrareflexiv" al fenomenului logic. Mergand pe un

gand al lui G. Galilei, dupa care avem atata stiinta cata matematica putem

pune in ea, putem susune linistiti astazi teza dupa care avem atata stiinta

cata matematica si logica putem pune in ea.

Anton Dumitriu (autor al unei monumentale istorii a logicii, de circuit

intemational) trecand peste diferitele acceptiuni ale termenului de „logica” dea

lungul timpului, propune sistematizarea principalelor conceptii asupra a ceea

ce este sau trebuie sa fie logica:

In traditia aristotelica, logica este un „instrument al stiintelor” un

Organon, fara a fi ea insasi o stiinta, ci mai mult, o propedeutica generala a

oricarei gandiri. Marele Aristotel, referindu-se la logica, o concepea drept

„gandirea ce se gandeste singura”.

In traditia stoica, logica este o „teorie a cunoasterii si a rationamentului

propozitional”

In traditia medievala, logica este „modus scientarium” in sens

sermocinal si rational („scientia sermocinalis" si „scientia rationalis”).

In traditia Logicii de la Port-Royal, logica este „arta de a gandi”.

Plecand de la Descartes, logica este „arta de a conduce bine intelectul

in cautarea adevarului”.

Odata cu accentuarea reflectiilor despre mecanismul stiintelor, in

perioada moclema si chiar contemporana a istoriei (Bacon, Newton, Herschel,

Reid, J. Stuart-Mill, Lalande, Wundt etc.), logica este o metodologie a

stiintelor.

Pentru Kant, logica este o teorie a cunoasterii. Pentru Hegel, logica

este dialectica idealista. In traditia materialismului dialectic si istoric (Marx,

Engels si Lenin), logica este insasi dialectica materialista.

In traditia psihologismului logic (Hobbes, Locke, Berkeley, Hume, Reid,

D. Steward, Hamilton, Spencer, Condillac etc.) logica tine de studiul

psihologiei gandirii.

In traditia pragmatistica (James, Pierce, Royce, Dewey etc.) logica are

„valoare prin utilitatea ei”, adevarul fiind identificat cu utilitatea.

Pe linia inaugurata de antiintelectualismul francez, logica are „un

caracter exclusiv practic” ceea ce o apropie ca inteles de cel dat de

pragmatismul anglo-saxon (Lachelier, Boutrouse, Bergson etc.).

Pe linia traditiei neokantiene, dar si in alte perspective focalizate pe

axiologie (Sigwart, Dilthey, Lotze, Windelband, Jerusalem, Erdmann, Meier,

Goblot, Lalande etc.) logica apare ca „stiinta normativa, stiinta a valorilor sau

tehnica”

In fenomenologie si dezvoltarile ulterioare (Bolzano, Husserl etc., logica

apare drept „temei absolut al cunoasterii".

In conceptia atat de actuala si, poate, supralicitata, a logicii

matematice, „logica este un sistem formalizat si, in fond, o teorie a

demonstratiei”.

In fine, exista o „scoala de logica naturala” (Piaget, Blanche, Bolezatu

etc.), dupa care logica este „studiul operatiilor naturale ale gandirii”.

Trecand peste toate aceste definitii, in manualele de logica (de orice

nivel), s-a incetatenit conceptia dupa care logica este „stiinta gandirii corecte"

sau „studiul validitatii inferentelor deductive”.

2. Scurt istoric al logicii

Inceputurile logicii sunt legate de efervescenta gandirii filosofice din

Grecia antica. Daca vor fi existat si alte demersuri in directia elaborarii unei

teorii a logicii in alte arealuri culturale (Egipt, China sau India antica), dupa

cum sustin unii, nu putem sti atata timp cat nu s-au pastrat dovezi scrise.

Athanase Joja considera ca aparitia logicii a fost determinata de

inflorirea dreptului si matematicii in Atena secolului IV i.e.n. Logica s-a nascut

ca stiinta a deductiei valide, iar juristii antici au elaborat teoria argumentarii si

a convingerii prin imbinarea unui lant de rationamente valide. Pledoariile lui

Isocrates, Isaios si Demostene ne dovedesc stadiul inalt de dezvoltare a

tehnicii argumentarii juridice in acea perioada.

In afara de retorica juridica, o alta obarsie a logicii poate fi gasita in

matematica. Matematica si dreptul au puncte de contact sub aspectul formei,

aceasta fiind necesara in vederea probarii rationamentelor si formarii

ipotezelor.

Cu toate ca exista elemente de logica empirica in scrierile lui

Parmenide (care se pare ca a formulat pentru prima data „principiile logicii”),

Zenon (cunoscut prin aporiile sale), Platon (care a folosit in dialogurile sale

tehnici de argumentare, de definire, metoda diviziunii si cea a reducerii la

absurd), si in cele ale sofistilor (care au descoperit unele paradoxuri logice),

aceste inceputuri nu au fost concretizate intr-o teorie a logicii.

Intemeietorul logicii ca stiinta a fost Aristotel, iar opera sa este atat de

completa si perfecta incat I. Kant considera ca logicii aristotelice nu i se mai

pot aduce perfectionari. Comentand aportul lui Aristotel, marele filosof

german scria in cea de-a doua prefata la Critica ratiunii pure urmatoarele: „ca

logica a urmat acest drum sigur inca din timpurile cele mai vechi se poate

vedea din faptul ca de la Aristotel incoace ea nu a avut nevoie sa faca un pas

inapoi, daca nu vrem sa-i socotim ca ameliorari alaturarea unor subtilitati

inutile sau o determinare mai clara a celor expuse, ceea ce apartine insa mai

mult elegantei decat certitudinii stiintei. Trebuie sa mai remarcam ca pana

astazi ea nu a putut face nici un pas inainte si ca, dupa toata aparenta, ea

pare sa fie inchisa si terminata. Opera lui Aristotel este cu atat mai importanta

cu cat el insusi declara ca nu a putut gasi nici un text despre logica demn de

mentionat si a fost nevoit sa porneasca de la nimic in intemeierea logicii”.

Lucrarile de logica ale lui Aristotel au fost reunite sub numele de

Organon si contin sase carti:

Categoriile in care este abordata tema notiunilor cu gradul cel mai

mare de generalitate;

Despre interpretare care analizeaza propozitiile, raporturile dintre ele si

principiile logicii;

Analitica prima care este dedicata studiului silogismului categoric si

modal;