Metodologia identificării criminalistice - tehnică criminalistică

Partea I

Tehnica criminalistică

CAPITOLUL II

METODOLOGIA IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

Secţiunea I Obiectul şi principiile identificării criminalistice

§1. Precizări de ordin noţional

1.1. Noţiunea. Identificarea unor persoane sau obiecte, privită în sensul ei cel mai larg - proprie multor domenii ale ştiinţei - reprezintă elementul definitoriu al investigaţiilor criminalistice. Prin rezonanţa sa practică, acest proces deţine un loc bine conturat, de maximă importanţă în ansamblul cercetărilor criminalistice. Pe bună dreptate se spune despre identificare că reprezintă "problema centrală a investigaţiilor criminalistice"1.

Raportându-se la necesităţile practice, în literatura de specialitate se învederează că acest gen de activitate este "indisolubil legat de actul de justiţie"2. Identificarea criminalistică nu trebuie înţeleasă ca reducându-se numai la activitatea de laborator, după cum nici Criminalistica nu se confundă cu componenta sa tehnică, confuzie făcută chiar şi de practicieni ai dreptului.

Identificarea unei persoane este posibilă nu numai prin intermediul unor metode tehnice, ci şi pe baza declaraţiilor unui martor ocular sau ale victimei, în cadrul unor activităţi procedurale, cum este, de pildă, recunoaşterea din grup efectuată în conformitate cu reguli tactice criminalistice. Toate acestea au ca finalitate determinarea a ceea ce denumim sintetic "fapte şi împrejurări ale unei cauze penale".

Potrivit teoriei generale a identificării criminalistice, acest proces este posibil datorită perceperii realităţii obiective şi sesizării proprietăţilor, a trăsăturilor caracteris¬tice unei persoane sau unui obiect, ce se individualizează în raport cu alte fiinţe sau lucruri asemănătoare. Ne aflăm în prezenţa recunoaşterii de persoane ori obiecte, rezultată dintr-un proces de gândire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor obiecte, în vederea stabilirii identităţii sau neidentităţii lor3.

Spre deosebire de alte domenii, identificarea criminalistică impune recunoaşterea unui obiect concret, ce poate avea elemente sau însuşiri de natură să-1 apropie de alte obiecte asemănătoare, de acelaşi gen sau specie, dar care se deosebeşte de toate acestea prin trăsături ce-1 fac să fie identic numai cu sine însuşi.

Prin identitate se înţelege însuşirea unei persoane, a unui obiect sau fenomen de a-şi manifesta individualitatea în timp şi spaţiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare, ce le deosebesc de toate celelalte şi le determină să rămână ele în¬sele pe întreaga durată a existenţei lor1. Precizăm că prin identic trebuie să vedem un concept aplicabil la ceea ce este unic, raportat la o persoană sau un obiect (sau chiar un fenomen), inclusiv la obiecte de gândire2.

Condiţiile pe care caracteristicile fundamentale de individualizare a persoanei sau obiectului trebuie să le îndeplinească, sunt:

a. Pentru stabilirea identităţii nu este absolut necesar să se apeleze la toate trăsăturile obiectului identificării, fiind suficiente caracteristicile esenţiale prin care acestea se individualizează şi se distanţează de celelalte obiecte.

b. Deşi identitatea presupune durata în timp a trăsăturilor particulare, dublată de relativa lor stabilitate, în practica criminalistică există cazuri de identificare pe baza unor caracteristici temporare. De pildă, într-o infracţiune de omor, autorul a fost identificat datorită unui fragment de urmă de cizmă de cauciuc, descoperit lângă cadavru. în urmă se observă, în afara caracteristicilor generale, şi urma unui corp dur fixat între nervurile tocului cizmei. Procedându-se la cercetarea încălţămintei persoanelor suspecte, s-a ajuns la o cizmă în al cărei toc se afla prinsă întâmplător o piatră3.

c. Identificarea nu trebuie interpretată într-un mod fixist, ci dialectic, întrucât orice lucru, orice element caracteristic al acestuia se află în permanentă mişcare şi transformare, fiind supus acţiunii şi influenţei unor factori externi sau interni. Procesul este propriu atât fiinţelor, cât şi obiectelor, inclusiv urmelor acestora. Astfel, chiar în cazul elementelor de strictă individualitate pentru o persoană, cum sunt desenele papilare, caracterizate prin fixitate şi unicitate, putem întâlni situaţii de modificare a unor detalii, fără intervenţia unor agenţi externi4. Dar şi în aseme¬nea ipoteză, rămân în desenul papilar suficiente detalii pe baza cărora se poate sta¬bili identitatea unei persoane.

Concluzia care se desprinde din sublinierile anterioare ne determină să afirmăm că identificarea criminalistică se distinge, faţă de procesele de identificare întâlnite în alte domenii ale ştiinţei, prin anumite elemente de specificitate.

într-o opinie, prin identificare criminalistică "se înţelege stabilirea obiectului care are legătură cauzală cu fapta cercetată, în scopul obţinerii de probe judiciare"5. Potrivit unei alte opinii, identificarea criminalistică este privită ca un "proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor şi metodelor proprii ştiinţei criminalistice, a facto¬rului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, constituite într-un sistem unitar şi individualizat, conţinute, transmise sau reflectate în urmă". La aceasta se adaugă opinia conform căreia identificarea criminalistică se constituie ca o metodă de cunoaştere ştiinţifică a obiectelor, relevante din punct de vedere al probaţiunii şi de creare a posibilităţilor descoperirii relaţiilor ce leagă obiectele unele de altele1.

Identificarea criminalistică este, înainte de toate, o activitate, un proces de stabilire a persoanei sau obiectului concret, material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită. La baza identificării stă un sistem de trăsături caracteristice sau de particularităţi. Aceste trăsături aparţinând fie formei, fie conţinutului obiectului, pot fi cunoscute, analizate şi interpretate prin metode şi mijloace ştiinţifice, proprii Criminalisticii.

Prin urmare, identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a identităţii unor persoane, obiecte sau fenomene aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.

1.2. Obiectul identificării criminalistice. în legătură cu noţiunea de obiect al identificării criminalistice, în literatura de specialitate au fost exprimate mai multe păreri, fără a se ajunge la un punct de vedere unanim admis. Unii autori atribuie noţiunii de obiect al identificării criminalistice un înţeles foarte larg, începând cu obiecte, fenomene, calităţi, intervale de timp sau de spaţiu şi terminând cu însuşiri¬le fizice sau acţiunile psihice ale omului, alţi autori limitează acest obiect la ele¬mente solide ale lumii materiale, cu volum şi caracteristici relativ constante2.

Cu privire la opiniile formulate, trebuie să remarcăm o preocupare sporită de delimitare mai riguroasă a obiectului identificării, în sfera căruia nu mai sunt inclu¬se elemente de natură ideală3.

Rezervele exprimate faţă de acestea au drept argument esenţial imposibilitatea unei identificări riguroase sub raport ştiinţific, orice eroare fiind de natură să ştirbească obiectivitatea şi seriozitatea unui asemenea proces. Din punctul nostru de vedere, considerăm că obiectului identificării criminalistice îi sunt proprii câteva trăsături:

- obiect material al identificării criminalistice poate fi orice persoană, fiinţă sau lucru, orice element al lumii materiale care se manifestă în spaţiu şi timp, susceptibil de a fi identificat după urmele create în câmpul infracţional;

- obiectul identificării este un obiect concret, nu numai prin natura sa, ci şi prin însuşi raportul cauzal cu fapta cercetată.

De exemplu, în ipoteza unui omor săvârşit prin împuşcare, interesează, printre altele, să fie identificată arma care a fost folosită în săvârşirea infracţiunii. Or, acest proces nu se rezumă numai la stabilirea faptului că arma este un pistolet "Browing" cu calibrul de 9 mm. Pentru soluţionarea cauzei este absolut necesar să fie indivi¬dualizată această armă, cu o serie anumită, pe baza caracteristicilor ţevii sau meca¬nismului de tragere.