Norma Juridică

NORMA JURIDICĂ - NORMĂ SOCIALĂ

1. Norma juridică sau regula de drept reprezintă o prescripţie juridică adresată conduitei umane. Norma juridică ne apare astfel ca o regulă de conduită care coexistă cu alte norme sociale (morale, religioase, tehnice etc.).

Normele sociale sunt prin definiţie obligatorii, generale şi abstracte. Fiecare normă socială răspunde unei nevoi sociale, unui imperativ de a cărui realizare depinde soarta colectivităţii sociale care a dat naştere normei. Răspunzând unor asemenea finalităţi, normele sociale dictează sau impun o anumită conduită în anumite împrejurări date. Ele cer oamenilor să se supună imperativului pe care norma îl indică. Acest imperativ le poate cere oamenilor să se abţină de la săvârşirea unei anumite fapte sau, dimpotrivă, îi îndeamnă să aibă o anumită atitudine, să urmeze o anumită conduită într-o situaţie concretă.

Caracterul general şi abstract al normelor sociale rezidă în faptul că ele se adresează unui număr nedefinit de persoane. Normele sociale se pot adresa membrilor unei comunităţi locale, familiale, statale, religioase, culturale etc. În cazul în care o prescripţie socială se adresează unei persoane determinate, nu ne găsim în prezenţa unei norme sociale, ci a unei prescripţii individuale sau personale.

Caracterul general al normei sociale este dat de faptul că prescripţia acesteia este impersonală.

Totodată, caracterul general al normei sociale rezidă în indeterminarea cazurilor ce se află sub incidenţa normei. Astfel, norma socială înglobează în generalitatea ei un număr de situaţii sau de cazuri particulare. Bunăoară, norma care interzice furtul, are în vedere orice bun ce poate constitui obiect al furtului. Nu există norme distincte pentru furtul din buzunar, pentru furtul din biserici sau pentru furtul de maşini.

Caracterul general al normei rezidă că ea se raportează la o clasă de evenimente similare Din acest punct de vedere norma juridică nu se poate confunda cu actul juridic individual, care se raportează la conduita unui individ într-o situaţie concretă, determinată.

În sfârşit, o normă socială este generală datorită aplicării sale continue în timp. Sub acest aspect, norma socială este generală deoarece ea nu se aplică o singură dată, ci ori de câte ori este necesar în perioada în care ea coexistă cu faptele ce cad sub incidenţa ei. Unele norme sociale pot fi permanente, dar pot fi şi norme temporare, care se aplică o anumită perioadă de timp.

2. Trăsăturile normei juridice. În cadrul normelor sociale, norma juridică are anumite trăsături specifice, pe care nu le întâlnim la celelalte categorii de norme. Aceste trăsături specifice individualizează şi permit identificarea normei juridice în cadrul normelor sociale.

a. Respectarea normei juridice este asigurată de coerciţia statală.

Spre deosebire de celelalte norme sociale a căror respectare vine din interiorul fiinţei umane, supunerea faţă de comandamentul normei juridice este impusă din exterior. Respectarea normei juridice este generată de intervenţia forţei coericitive a puterii publice. Dacă scopul normei juridice este de a constitui o ordine juridică, apărarea acestei ordini revine celui care a creat norma juridică, respectiv statului. În cadrul acestei ordini juridice, cetăţenii au anumite drepturi, iar pentru apărarea lor recurg la justiţie. Pe baza hotărârii judecătoreşti care le-a recunoscut dreptul încălcat, ei cer executarea silită şi sunt repuşi astfel în drepturile anterioare, iar norma juridică devine un reazem al apărării intereselor membrilor colectivităţii statale.

b. Norma juridică are o finalitate proprie. Normele sociale au finalităţi proprii. Astfel, normele religioase îşi propun să inducă în comportamentul uman comandamente care vin de la Dumnezeu. Normele morale vizează realizarea perfecţiunii umane. În schimb, normele juridice îşi propun să instituie o bună organizare a vieţii sociale, care să dea satisfacţie imperativului apărării drepturilor şi intereselor particulare, fundamentul esenţial al înfăptuirii justiţiei.

În pofida deosebirilor dintre normele juridice şi celelalte norme sociale, adeseori acţiunea lor este complementară sau identică. De altfel, sincretismul normelor sociale, acţiunea lor concentrată reprezintă o garanţie a realizării unei ordini sociale coerente.

II. STRUCTURA NORMEI JURIDICE. Norma juridică este alcătuită din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Aceste trei elemente se află într-o strânsă interdependenţă, ceea ce face ca ele să fie considerate elementele structurale ale normei juridice.

1. Ipoteza este acel element structural al normei juridice care stabileşte împrejurările în care acţionează norma juridică, respectiv dispoziţia şi sancţiunea. Legiuitorul, atunci când formulează o normă juridică, el stabileşte un ansamblu de împrejurări, în prezenţa cărora trebuie urmată o anumită conduită. În caz contrar, urmează a se aplica sancţiunea normei juridice.

Ipoteza normei juridice poate fi determinată de legiuitor sau urmează a fi determinată de către cel care aplică legea. În prima situaţie, legiuitorul identifică toate împrejurările în care urmează să acţioneze dispoziţia şi sancţiunea. Astfel, atunci când legiuitorul stabileşte că "Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 12 ani", această normă juridică, în virtutea căreia se încriminează furtul, are în ipoteză circumstanţele privitoare la săvârşirea furtului:

a. Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia. Potrivit alin.2-4 ale art.208 Cod penal, se consideră bunuri mobile şi orice energie care are are valoare economică, precum şi înscrisurile. De asemenea infracţiunea vizează şi bunul care aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dacă în momentul săvârşirii faptei se găsesc în posesia sau deţinerea legitimă a altei persoane. În categoria bunurilor mobile intră şi vehicolul, dacă acesta a fost luat în scopul folosirii pe nedrept.

b. Acţiunea să se facă fără consimţământul persoanei care deţine bunul sau în posesia căruia se află.

c. Acţiunea să aibă drept scop însuşirea bunului pe nedrept sau, în cazul vehicolului, al folosirii pe nedrept.

La aceste elemente stabilite de legiuitor, judecătorul nu poate adăuga alte împrejurări, ceea ce face ca această ipoteză să fie determinată.

În cazul ipotezei relativ determinate, cel care aplică norma juridică are posibilitatea să aprecieze dacă în cazul concret intră sau nu o anumită împrejurare.