Extras din curs

1. Sediul reglementarii

In materia falimentului international legiuitorul roman a a adoptat un act normativ cu aceasta destinatie - Legea nr.637/ 7.12.2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat in domeniul insolventei.

Potrivit art.1 din lege, aceasta cuprinde norme pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept international privat in materia insolventei, norme de procedura in litigii din aceeasi materie, norme privind conditiile in care autoritatile romane competente solicita si acorda asistenta cu privire la procedurile de insolventa dechise pe teritoriul Romaniei sau al unui stat strain.

Normele subsantiale privind procedura insolventei se afla in Legea nr.85/2006 si nu vom proceda la analiza acestora, avand in vedere ca aceasta institutie juridica este analizata in cadrul disciplinei dreptului comercial .

Necesitatea normelor de drept international privat in domeniul insolventei s-a impus deoarece procedura falimentului, ca institutie juridica, este circumscrisa normelor procedurale ale forului, cu caracter imperativ, ceea ce excude aplicabilitatea normelor straine; numai ca exceptie, legiuitorul roman, in consens cu conceptiile actuale, a permis pentru situatia raporturilor juridice cu element de extraneitate privind insolventa, aplicarea altor legi.

Prin OUG nr.119/21.12.2006 s-a abrogat titlul III din Legea nr. 637/2002 privind raporturile cu statele member ale UE, ca urmare aderarii Romaniei la UE de la data de 1.01.2007, fiind aplicabil potrivit art. 249 din Tratatul pentru instituirea Comunitatii Europene, Regulamentul Consiliului (CE) nr.1346/2000 privind procedurile de insolventa, actul normativ comunitar direct aplicabil intre toate statele membre, nefiind necesara o norma de transpunere a acestuia in dreptul intern, context in care normele interne, adoptate anterior pentru armonizare, se impune a fi abrogate pentru a nu se crea o practica judecatoreasca neunitara in privinta interpretarii si aplicarii normelor comunitare.

2.Reglementari internationale

Pe plan international, statele au depus eforturi intense menite a asigura in materia falimentului, norme uniforme, ceea ce s-a concretizat in conventii, tratate, lgi-model s.a., dintre care amintim :

-proiectul de tratat realizat la cea de-a V-a conferinta de drept international privat de la Haga din 1894, prin care se consacra principiul universalitatii falimentului, indiferent daca procedura se aplica unui comerciant sau necomerciant, iar in ce priveste recunoasterea efectele extrateritoriale ale falimentului era necesar exequatorul. Proiectul nu s-a finalizat prin adoptarea unui tratat.

-tratatele privind dreptul international privat, incheiate la Montevideo in 1889 si 1940, intre mai multe state latino-americane, prevedeau posibilitatea adminsitrarii procedurii de catre instanta de la sediul debitorului, iar in caz de sedii multiple, de oricare din instantele unde debitorul detinea bunuri. In 1928, la Havana, 15 state latino-americane reiau normele de insolventa din aceste tratate.

-conventia nr.4 privind procedura falimentului, incheiata in anul 1933 intre statele nord europene.

3.Reglementarea insolventei in Uniunea Europeana

3.1.Izvoare si scop

La nivel comunitar, prin Regulamnetul Consiliului (CE) nr.1346/2000 au fost legiferate procedurile de insolventa.

In preambul regulamentului sunt indicate motivele si scopurile urmarite, aratandu-se ca buna functionare a pietei comunitare impune ca procedurile de insolventa transfrontaliere sa functioneze eficient si efectiv pentru atingerea obiectivului cooperarii judiciare, in conditiile in care activitatile intreprinderilor au tot mai des efecte ce depasesc hotarele unui stat si pentru a se evita ca partile sa fie tentate sa transfere bunurile sau procedurile judiciare dintr-un stat membru în altul, în încercarea de a obtine o situatie juridica mai favorabila.

În conformitate cu principiul proportionalitatii, regulamentul se limiteaza la dispozitiile care reglementeaza competenta de a deschide proceduri de insolventa si de a pronunta hotarâri care deriva direct din procedurile de insolventa, precum si recunoasterea acestor hotarâri si dreptul aplicabil.

Regulamentul permite deschiderea procedurii principale de insolventa în statul membru în care se afla centrul intereselor principale ale debitorului. Aceste proceduri au o întindere universala si includ toate bunurile debitorului. Pentru a proteja interesele diferite, regulamentul permite deschiderea de proceduri secundare paralele cu procedura principala. Proceduri secundare pot fi deschise în statul membru în care debitorul are un sediu, iar efectele procedurilor secundare se limiteaza la bunurile situate în statul respectiv.

3.2.Domeniul de aplicare al regulamentului

Potrivit art.1, regulamentul se aplica procedurilor colective ce iau nastere în contextul insolventei debitorului care atrage desistarea partiala sau totala a acestuia si desemnarea unui lichidator. Regulamentul nu se aplica procedurilor de insolventa referitoare la societatile de asigurare, institutiile de credit, societatile de investitii care furnizeaza servicii ce implica detinerea de fonduri sau valori mobiliare ale tertilor si la organismele de plasament colectiv.

3.3.Definirea principalelor notiuni

În sensul regulamentului:

(a) „procedura de insolventa” reprezinta procedurile colective prevazute în art. 1 alin. (1) si enumerate în anexa A;

(b) „lichidator” reprezinta orice persoana sau organ care are functia de a administra sau lichida bunurile de care debitorul a fost desistat sau de a supraveghea administrarea afacerilor sale, persoane si organe enumerate în anexa C;

(c) „procedura de lichidare” reprezinta procedura de insolventa în sensul prevazut la lit. (a) în care se realizeaza lichidarea bunurilor debitorului, inclusiv atunci când procedura este închisa printr-un concordat ori alta masura care pune capat starii de insolventa sau din cauza insuficientei activului, proceduri enumerate în anexa B;

(d) „instanta” reprezinta organul judiciar sau orice alta autoritate competenta dintr-un stat membru abilitata sa deschida o procedura de insolventa sau sa pronunte hotarâri în cursul acestei proceduri;

(e) „hotarâre” în legatura cu deschiderea unei proceduri de insolventa sau numirea unui lichidator, reprezinta hotarârea oricarei instante competente sa deschida o astfel de procedura sau sa desemneze un lichidator;

(f) „momentul deschiderii procedurii” reprezinta momentul de la care hotarârea de deschidere a procedurii îsi produce efectele, indiferent daca este o hotarâre definitiva sau nu;

(g) „statul membru în care sunt situate bunurile” reprezinta:

— în cazul bunurilor corporale, statul membru pe teritoriul caruia este situat bunul;

— în cazul bunurilor si drepturilor pe care proprietarul sau titularul trebuie sa le înscrie într-un registru public, statul membru sub a carui autoritate este tinut registrul;

— în cazul creantelor, statul membru pe al carui teritoriu îsi are centrul intereselor tertul debitor, asa cum este determinat în art. 3 alin. (1);

(h) „sediu” reprezinta un loc de derulare de operatiuni, unde debitorul exercita în mod netranzitoriu o activitate economica cu mijloace umane si bunuri.

3.4.Competenta internationala

Competenta instantelor este stabilita in art.3 din regulament astfel:

1.Instantele din statul membru pe teritoriul caruia se afla centrul intereselor principale ale unui debitor. În cazul unei societati sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, pâna la proba contrarie, locul unde se afla sediul social.

2.Daca centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe teritoriul unui stat membru, instantele unui alt stat membru sunt competente sa deschida o procedura de insolventa împotriva acestui debitor numai daca acesta are un sediu pe teritoriul acestui din urma stat membru. Efectele acestei proceduri se limiteaza la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat membru.

3.Daca s-a deschis o procedura de insolventa în temeiul alin. (1), orice procedura de insolventa deschisa ulterior în temeiul alin. (2) este o procedura secundara. Aceasta din urma trebuie sa fie o procedura de lichidare.

4.Procedura teritoriala de insolventa mentionata în alin. (2) poate fi deschisa înaintea deschiderii procedurii principale de insolventa , în temeiul alin. (1), daca:

(a) o procedura de insolventa nu poate fi deschisa în temeiul alin. (1) datorita conditiilor stabilite prin legea statului membru pe al carui teritoriu se afla centrul intereselor principale ale debitorului sau

(b) daca deschiderea procedurii teritoriale de insolventa este ceruta de un creditor care îsi are domiciliul, resedinta obisnuita sau sediul social în statul membru pe al carui teritoriu se afla sediul respectiv, sau a carui creanta a luat nastere din exploatarea acelui sediu.