Note de curs drept penal și procesual

I. Definiția dreptului penal

Omenirea, în decursul istoriei sale, a parcurs etape interesante prin prisma evoluției fenomenului criminalității, dar și a măsurilor de apărare socială pe care le-a adoptat pentru a bloca, diminua și preveni unul dintre acele flageluri care, în decursul veacurilor, au produs însemnate pagube umane, morale și materiale.

Secolul XX și începutul secolului XXI, cu progrese remarcabile pe plan tehnico-științific și sub raportul nivelului de dezvoltare al civilizației umane, reprezintă, din păcate, și un record în evoluția fenomenului criminalității. De la an la an infracționalitatea a cunoscut creșteri alarmante. Mergând de la infracțiuni cu un pericol social redus și până la infracțiuni săvârșite de grupuri organizate, premeditate și cu urmări deosebit de grave, uneori afectând înseși structurile de bază ale societății, criminalitatea s-a aflat într-o permanentă ofensivă, societatea reușind să facă destul de puțin pentru a asigura o apărare socială eficientă împotriva acestui devastator flagel. Totodată, s-a cunoscut o extindere din ce în ce mai mare a crimei organizate, s-a mărit numărul faptelor de corupție, cu importante reverberații pe plan politic, economic, social și juridic. Astfel perioada pe care o parcurgem se caracterizează printr-o permanentă escaladare a criminalității, care implică efecte negative pentru stabilitatea societății noastre și, nu în ultimul rând, pentru fiecare persoană în parte.

Legile, numai prin conținutul și sancțiunile pe care le prevăd, reprezintă mult prea puțin pentru a contracara fenomenul infracțional. Organizarea unui aparat de poliție și judecătoresc de mare eficiență, bine pregătit profesional și dotat potrivit ultimelor realizări în domeniul luptei antiinfracționale, constituie, de asemenea, doar o soluție parțială.

Combaterea și diminuarea criminalității pot fi realizate doar în condițiile în care sunt întreprinse cumulativ inițiative legislative și măsuri de ordin social, economic, juridic care să permită contracararea cauzelor și condițiilor care determină sau favorizează infracționalitatea și să asigure intervenția operativă a organelor specializate, cu atribuții antiinfracționale.

În lupta împotriva criminalității un loc aparte îl ocupă normele juridice penale, care, în totalitatea lor, formează o ramură distinctă în cadrul sistemului de drept, și anume dreptul penal.

Dreptul penal reprezintă instrumentul prin care se apără valorile sociale împotriva faptelor periculoase.

Denumirea de “drept penal” este folosită în două accepțiuni: a) de ramură specifică a dreptului, care reunește sistemul normelor juridice penale, și b) de știință, de ramură distinctă a științelor juridice care studiază aceste norme.

A reproduce toate definițiile date dreptului penal de către diverși penaliști și criminologi ar însemna să umplem pagini întregi cu un material aproape inutil.

Sarcina este cu atât mai dificilă când avem a defini dreptul penal care a evoluat și a înregistrat schimbări spectaculoase de la o epocă la alta, de la o societate la alta. În raport cu această evoluție și limitele dreptului penal au suferit schimbări, iar definițiile date s-au modificat în consecință. Dacă, cu decenii în urmă, penalistul francez H. Donnedieu de Vabres definea dreptul penal ca “ansamblul de legi care reglementează într-o țară exercitarea represiunii de către stat”, astăzi această definiție nu mai corespunde realității, formând o viziune prea îngustă asupra dreptului penal.

De aceea consider că, în etapa actuală, dreptul penal, ca ramură de drept, reprezintă o totalitate de norme juridice, legiferate de puterea legislativă, care stabilesc ce fapte constituie infracțiuni, condițiile răspunderii penale, pedepsele și alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanțele judecătorești în cazul persoanelor care au săvârșit infracțiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale.

Din analiza definiției dreptului penal putem desprinde următoarele caracteristici ale acestei ramuri de drept:

1) dreptul penal este o ramură de drept distinctă, care face parte din sistemul dreptului Republicii Moldova alături de alte ramuri de drept;

2) dreptul penal este autonom în raport cu celelalte ramuri de drept întrucât reglementează un domeniu distinct de relații sociale, la fel are obiect și metodă de reglementare proprii;

3) dreptul penal are o structură unitară, deoarece este alcătuit din partea generală și cea specială, care sunt interdependente și se completează în mod reciproc;

4) ca orice altă ramură de drept, dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice;

5) normele dreptului penal stabilesc faptele considerate infracțiuni, condițiile de tragere la răspundere penală a persoanelor ce le săvârșesc, precum și pedepsele ce trebuie aplicate sau măsurile ce trebuie luate în cazul încălcării lor; 6) normele juridice penale se aplică în scopul ocrotirii statului și a ordinii de drept din Republica Moldova împotriva faptelor socialmente periculoase.

Toate aceste trăsături atribuie dreptului penal un rol aparte în contextul celorlalte ramuri de drept.

II. Formele istorice a dreptului penal

EVOLUȚIA DREPTULUI PENAL ÎN MOLDOVA

Secțiunea I. Dreptul penal în perioada antică

În epoca prestatală relațiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate prin norme de conduită fără caracter juridic, norme respectate de bunăvoie de către membrii societății. Informațiile care ne-au rămas de la istoricii antichității se referă, fără strictă precizie, la tracii, sciții sau celții care trăiau pe teritoriul țării noastre și care aveau obiceiuri comune. Unele dintre aceste obiceiuri au supraviețuit, sub anumite aspecte, și în societatea feudală.

Astfel, Herodot arată că fiii puteau cere de la părinții lor delimitarea părții care li se cuvenea din proprietatea comună, fapt ce ne demonstrează că, deși obștea gentilică era dominantă, începuse să fie cunoscută și stăpânirea individuală, ca formă de tranziție către proprietatea privată. Un semn că instituția proprietății private se afla în plin proces de formare era și acela că furtul constituia o încălcare deosebit de gravă a normelor de conviețuire în societate.

Învoielile dintre părți luau forma unui jurământ, însoțit de un anumit ceremonial: părțile turnau vin într-o cupă în care amestecau câteva picături din sângele lor, iar după ce înmuiau în acel amestec săgețile, sabia și celelalte arme, beau conținutul cupei. Vechii locuitori ai țării noastre practicau și jurământul pe zeitățile palatului regal. Dacă regele suferea de o boală, se considera că unul dintre supușii săi a jurat strâmb pe vetrele regale. În scopul aflării celui vinovat erau chemați ghicitorii. Dacă cel indicat de cei trei ghicitori susținea că nu este vinovat, era chemat un număr îndoit de ghicitori, iar dacă răspunsul acestora se potrivea cu cel dat de primii trei, cel găsit vinovat era ucis, iar bunurile intrau în stăpânirea celor dintâi ghicitori. În caz contrar, erau chemați apoi alți ghicitori și dacă se stabilea că primii ghicitori au dat un răspuns greșit, plăteau cu capul greșeala lor.

În epoca respectivă, toate regulile de conduită erau respectate în mod firesc, și nu prin constrângere, acestea fiind formulate în versuri, pe care le învățau pe de rost, cântându-le, ca semn de atașament, chiar de afecțiune față de ele.

În operele lui Ovidiu se menționează că sancționarea faptelor penale la geto-daci inițial urmărea scopul răzbunării sângelui. Cu timpul însă, statul a interzis răzbunarea, tinzând să treacă în competența sa împărțirea justiției.

Se cunoaște și pedeapsa cu moartea, căreia erau supuși pentru adulter, omor, acuzații false.

Statalitatea și dreptul geto-dac erau în etapa când o mare importanță o aveau obiceiurile (cutuma), strâns legate de concepțiile religioase și mistice ale geto-dacilor. Dreptul geto-dac s-a dezvoltat pe parcursul perioadei prin apariția legilor, care permiteau o parte din obiceiuri, iar altă parte le condamnau (răzbunarea prin sânge).