Noțiunea de Constituție

NOŢIUNEA DE REGIM CONSTITUŢIONAL

Experienţa istorică dovedeşte că fiecare stat îşi stabileşte modul de organizare şi exercitare a puterii în constituţie. Nu interesează, din acest punct de vedere, dacă constituţia statului se prezintă sub forma unor cutume sau a unui act adoptat printr-o procedură specială.

Legea fundamentală a ţării = Legea supremă = Pactul fundamental =CONSTITUŢIE.

Acest concept poate fi definit dintr-o dublă perspectivă: materială şi formală.

Din punct de vedere material, regimul constituţional exprimă ansamblul de reguli care reglementează organizarea şi conducerea unui stat într-o anumită etapă a dezvoltării sale. Orice stat, numai prin faptul existenţei sale, are o organizare, o constituţie.

Din punct de vedere formal, regimul constituţional exprimă exteriorizarea sau obiectivarea ansamblului de reguli care reglementează organizarea şi conducerea unui stat într-un document politico-juridic (constituţie). Regimul constituţional în sens formal corespunde statelor moderne, care sunt guvernate pe baza constituţiilor scrise.

Substanţa regimului constituţional - regulile de organizare şi conducere a statului, indiferent care ar fi forma lor: cutumiară sau scrisă.

Fiecare stat modern are nevoie de o Constituţie, pentru că într-un stat de drept, guvernanţii nu exercită puterea decât în virtutea unor prerogative stabilite într-un act, prin care sunt învestiţi cu anumite funcţii. O asemenea învestire se face prin intermediul constituţiei. Guvernanţii (organe care exercită cele trei puteri: legislativă, executivă, judecătorească) deţin prerogative în baza constituţiei sau a unui act normativ cu valoare constituţională şi nu a unei legi ordinare sau organice. Uneori, atribuţiile lor concrete pot fi (şi sunt) stabilite prin lege, dar în prealabil este necesar ca locul, rolul şi funcţiile acestora în sistemul de guvernare să fie stabilite în constituţie. Într-un stat se legiferează, se administrează şi se judecă potrivit constituţiei.

NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE

Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituţie derivă din substantivul latin constitutio = dispoziţie, ordin. În sistemul de drept roman, constituţie înseamnă edictul semnat de împărat şi a cărui forţă juridică era superioară celorlalte acte juridice adoptate de autorităţile publice ale imperiului.

Încă de la începutul mileniului II apare ideea de act cu valoare juridică superioară cutumelor existente în diferite state. Cuvântul constituţie se foloseşte şi în terminologia ecleziastică pentru a desemna regulile monahale.

Noţiunea de constituţie era folosită pentru a delimita în unele state, unele acte politice sau juridice, de simple legi sau statute. A fost folosită în Polonia de la sfârşitul secolului al XV-lea pentru a defini hotărâri adoptate de Seim.

Termenului de constituţie îi era preferat cel de ,,lege fundamentală”, folosit în Evul Mediu pentru a desemna acte ale puterii statale înzestrate cu o forţă juridică superioară.

Constituţia scrisă se prezintă sub forma unui document politico-juridic, având mai multe sau mai puţine articole şi care era adoptat direct de popor sau de reprezentanţii acestuia, potrivit unei proceduri speciale şi solemne. Pentru a căpăta însuşirile unei constituţii, documentul trebuie să întrunească anumite condiţii de formă şi fond.

Condiţii de fond:

- Prevederile să aibă un caracter politic, să privească raporturi de putere;

- Prevederile să aibă un caracter normativ, să fie general-obligatorii.

Condiţii de formă:

- Constituţia să fie adoptată printr-o procedură legislativă;

- să aibă o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative în stat.

Legea supremă a oricărui stat - constituţia - este un act politico-juridic fundamental, influenţat de o anumită filozofie socială şi adoptat de naţiune sau în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de organizare şi funcţionare a puterilor statului şi raportul între acestea, principiile generale ale ordinii juridice a societăţii şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat potrivit unei proceduri speciale. Această definiţie este valabilă în principal pentru tipul de constituţie-convenţie, adică constituţia adoptată de Adunarea Constituantă, organism constituit din reprezentanţii naţiunii aleşi prin vot universal.

Din punct de vedere al politologiei, constituţia este ansamblul normelor politice şi legale fundamentale care prescrie reguli de guvernare.

Din punct de vedere sociologic, constituţia este un pact social (acord naţional încheiat între oameni) intervenit între guvernant şi guvernaţi, prin care acestora din urmă li se garantează un sumum de drepturi, în schimbul acceptării de către ei a puterii de comandă şi a dominaţiei la care sunt supuşi de guvernant, fără, însă, ca acesta să devină tiranic. Respectarea acordului este asigurată printr-o infrastructură instituţională (instituţii politice sau autorităţi publice), organizată pe principiul separaţiei puterilor şi al verificării lor reciproce (cheks and balances), prevăzute în constituţie.