Obligații contracte succesiuni

1. Noţiunea, structura şi clasificarea obligaţiilor

Prin obligaţie se înţelege raportul juridic în temeiul căruia o anumită persoană, numită creditor, are dreptul de a pretinde de la o altă persoană, numită debitor, o anumită prestaţie, pe care aceasta este îndatorat de a o îndeplini. Din punctul de vedere al creditorului, obligaţia reprezintă o creanţă, intrând în activul său patrimonial.

Subiectele raportului juridic de obligaţie sunt persoanele fizice sau juridice în care se stabileşte acel raport şi anume: creditorul sau subiectul activ, care poate pretinde celeilalte părţi transmiterea unui drept, săvârşirea unei fapte sau abţinerea de la săvârşirea ei şi debitorul sau subiectul pasiv, care are obligaţia corelativă dreptului creditorului.

De regulă, în cadrul raporturilor juridice de obligaţie, ambele părţi, atât creditorul cât şi debitorul sunt determinaţi, individualizaţi din momentul naşterii raportului juridic respectiv (de ex. în raporturile contractuale civile, din momentul încheierii contractului iar la raporturile izvorâte din faptele juridice, din momentul survenirii lor), însă în mod excepţional, în cadrul unor raporturi obligaţionale numai unul din subiecţi este determinat, celălalt fiind determinabil (de ex. în cadrul promisiunii publice de recompensă, în care creditorul se determină ulterior în persoana celui care satisface cerinţa promitentului).

În cadrul obligaţiilor unilaterale, fiecare parte are calitatea fie de creditor fie de debitor, însă în cadrul obligaţiilor bilaterale, fiecare parte are calitatea atât de creditor cât şi de debitor.

Denumirile de creditor şi debitor sunt generice, astfel încât ele poartă denumiri specifice în cadrul diferitelor obligaţii (de ex. vânzător şi cumpărător, în contractul de vânzare-cumpărare, donator şi donatar, în contractul de donaţie; mandat şi mandatar în contractul de mandat; girant şi girat în gestiunea de afaceri; însărăcit şi îmbogăţit, în îmbogăţirea fără justă cauză; solvens si accipiens, în plata nedatorată).

Obiectul obligaţiei constă în prestaţia pozitivă (a da sau a face ceva) sau negativă (a nu face ceva) pe care debitorul trebuie să o execute şi la care creditorul este îndreptăţit. Astfel :

- în obligaţia de a da, debitorul se obligă să transmită dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui bun (această obligaţie se realizează în chiar momentul intervenirii acordului de voinţă al părţilor atunci când este vorba de lucruri certe, iar obligaţia ulterioară de predare a lucrului nu mai constituie o obligaţie de a da ci una de a face; obligaţii de a da se întâlnesc şi în cazul când se vând bunuri de gen, iar transferul proprietăţii urmează să aibă loc în momentul individualizării bunurilor şi în toate situaţiile când părţile au convenit ca transferul proprietăţii să aibă loc la un moment ulterior încheierii contractului);

- obligaţia de a face are ca obiect o prestaţie pozitivă - alta decât cea de a da - precum şi obligaţia de a preda un lucru, de a efectua o lucrare, de a presta un serviciu etc.;

- obligaţia de a nu face ceva este acea la care, în lipsa obligaţiei asumate (prin contracte), subiectul care şi-a asumat acea obligaţie ar fi îndreptăţit (de ex. obligaţia pe care autorul unei lucrări literare şi-o asumă prin contractul de editură, de a nu încheia cu privire la aceeaşi lucrare un alt contract cu o altă editură).

Prin urmare obiectul obligaţiei constă tocmai în ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor şi de aceea trebuie să îndeplinească.

Conţinutul obligaţiei constă în dreptul creditorului de a pretinde şi îndatorirea debitorului de a îndeplini prestaţia datorată. Prin urmare obiectul obligaţiei îl reprezintă însăşi prestaţia, pe când conţinutul ei îl constituie dreptul creditorului de a pretinde îndeplinirea prestaţiei şi îndatorirea corelativă a debitorului de a o îndeplini.

Sancţiunea obligaţiei constă în posibilitatea conferită de lege creditorului de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru executarea prestaţiei datorate de debitor, prin intermediul acţiunii în justiţie sau a executării silite, ori de a refuza restituirea prestaţiei executate de bună voie de către debitor. Prin intermediul sancţiunii se asigură executarea obligaţiilor, iar în lipsa sancţiunii, îndeplinirea prestaţiei ar rămâne la latitudinea debitorului.

Dintre numeroasele criterii de clasificare a obligaţiilor care au fost propuse în literatura juridică, considerăm că prezintă o importanţă mai mare următoarele criterii : după izvorul lor, după obiectul lor şi după cum sunt sau nu afectate de modalităţi.

2. Obligaţiile afectate de condiţie şi de termen

Obligaţiile afectate de condiţie (obligaţii condiţionale) sunt acelea a căror perfectare depinde de un eveniment viitor şi incert (art. 1004 C. civ.); condiţia este un eveniment viitor şi incert, care suspendă sau desfiinţează retroactiv obligaţia.

Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea ei depinde însăşi existenţa obligaţiei, afectând naşterea acesteia, în sensul că obligaţia este suspendată până în acel moment, neproducând nici un efect, drepturile şi obligaţiile părţilor fiind suspendate în ce priveşte existenţa lor până la îndeplinirea condiţiei, efectele se produc retroactiv de la data încheierii actului - nu de la data realizării condiţiei, conform art. 1017, 1018 C. civ. (de ex. condiţia ca perfectarea schimbului de locuinţe între doi proprietari, să aibă loc numai dacă aceştia reuşesc să obţină transferul în interesul serviciului în localităţile unde sunt situate cele două locuinţe).