Obligații pozitive

INTRODUCERE

Dacă vocaţia instrumentelor internaţionale de protecţie a persoanei umane este mai întâi de toate enunţarea drepturilor, această protecţie este o funcţiune, în afara mecanismelor de garanţie implementate, a obligaţiunilor care revin Statelor părţi. De aici nu este surprinzător faptul că organele internaţionale de control acordă o atenţie specială identificării lor, delimitării şi forţei de aplicare. Am putea chiar să afirmăm că această atenţie este mai arzătoare în domeniul drepturilor omului, ţinând cont de principiile care prevalează în acest caz, în primul rând, de cele printre care figurează principiul eficienţei. Acest principiu comandă, de fapt, interpretarea angajamentelor luate în sensul cel mai protector al persoanei. El impune de asemenea, atunci când este vorba de obligaţiuni, interpretarea convenţiilor pertinente în lumina evoluţiilor sociale. De aici rezultă caracterul progresist al jurisprudenţei în această materie.

Pentru a defini latitudinea forţei angajamentelor statelor, diferite organe de control şi-au manifestat angajamentul pe diferite căi. Una din cele mai interesante constă în considerarea faptului că fiecare drept poate implica trei feluri de obligaţiuni: „obligaţiunea de a respecta”, care impune organelor şi funcţionarilor statului în primul rând ca ei să nu comită încălcări; „obligaţiunea de a proteja”, care cere statului să protejeze titularii de drepturi împotriva atingerilor care provin de la terţi şi să pedepsească autorii; „obligaţiunea de a pune în acţiune”, în sfârşit, să ceară adoptarea măsurilor pozitive pentru a concretiza şi pentru a reda un efect deplin acestui drept. Curtea europeană a Drepturilor Omului a optat pentru o abordare binară, mai simplă, care clasează obligaţiunile statelor în 2 categorii: obligaţiunile negative, pe de o parte, obligaţiunile pozitive, pe de altă parte. Astfel după cum vom vedea mai târziu, această abordare, fiind absolut diferită, se apropie mult de cea precedentă. În această bază, Înalta jurisdicţie asigură în prezent o protecţie vastă a drepturilor garantate de Convenţie, a cărei ultim gardian este . Dacă obligaţiunile negative, care în primul rând cer Statelor să se abţină de a se amesteca în exercitarea drepturilor, au fost privite ca fiind inerente unui instrument european, altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte obligaţiunile pozitive. Fără îndoială, un asemenea număr de obligaţiuni pozitive – de fapt un număr mic – sunt consacrate de la originea lor, de însăşi textul. Însă noţiunea, propriu-zisă, şi „mecanica” obligaţiunilor de această natură, nu au apărut decât la sfârşitul anilor 60 fiind propulsate de hotărârea cu privire la Cauza lingvistică belgiană . Începând cu această remarcabilă decizie, judecătorul european nu a încetat să extindă categoria aceasta adăugându-i elemente noi. În această situaţie în care aproape toate dispoziţiile normative ale Convenţiei prezintă de acum înainte un dublu aspect privind exigenţele lor: unul negativ şi celălalt pozitiv. Ne aflăm deci în faţa unei opere, chiar a unei construcţii care este în esenţă pretoriană. Este vorba, de asemenea, despre o lucrare majoră în care s-a văzut, pe bună dreptate, o armă decisivă în serviciul eficienţei drepturilor stipulate în Convenţie. De fapt, recurgerea la noţiunea de obligaţiune pozitivă a permis Curţii consolidarea şi, uneori, extinderea exigenţelor substanţiale ale textului european, precum şi asocierea lor la obligaţiuni procedurale autonome în raport cu articolele 6 şi 13 şi care se alătură la cele prevă- zute în aceste articole.

1. Notiuni introductive a instituţiei obligaţiilor pozitive şi negative ale statelor

Abordarea jurisprudenţială de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligaţiilor pozitive şi negative ale statelor în temeiul CEDO a luat amploare începând cu ultimele două decenii ale secolului precedent şi actualmente continuă să se manifeste, doctrina dreptului internaţional, în special cea regional-continentală, dar şi a dreptului internaţional al drepturilor omului, nu conţine multiple şi concentrate lucrări consacrate acestui subiect.

Dacă ne referim la doctrina continentală anglofonă a obligaţiilor statelor, în prim plan evidenţiem opera profesorului englez, doctor în drept, Alastair Mowbray întitulată “The development of positive obligations under the European Convention on Human Rights by the European Court of Human Rights” , în care într-un limbaj juridic specializat şi într-o manieră abundă de exemple autorul trece în revistă principalele obligaţii pozitive formulate de Curtea Europeană pe terenul art. 2 (dreptul la viaţă), art. 3 (interdicţia torturii), art. 5 (dreptul la libertate şi la siguranţă), art. 6 (dreptul la un proces echitabil), art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), art. 9 (libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie), art. 10 (libertatea de exprimare), art. 11 (libertatea de întrunire şi de asociere), art. 14 (interzicerea discriminării) şi art. 13 (dreptul la un recurs efectiv). Sub incidenţa art. 2 autorul specifică următoarele obligaţii pozitive: planificarea şi controlul operaţiunilor forţelor de securitate, măsurile poliţieneşti protective, promovarea serviciilor medicale, investigarea omorurilor.

În privinţa art. 3, doctrinarul enunţă obligaţiile de 21 luare a măsurilor protective, asigurarea condiţiilor acceptabile de detenţie, asigurarea unor servicii medicale corespunzătoare pentru deţinuţi, investigarea plângerilor de rele tratamente din partea agenţilor statului. Pe marginea art. 5 sunt investigate următoarele obligaţii pozitive: evidenţa deţinuţilor şi luarea unor măsuri eficiente contra riscului de dispariţie a acestora, investigarea plângerilor privind dispariţia persoanelor deţinute, informarea promptă a persoanei arestate despre motivele reţinerii sale, aducerea promptă a persoanei arestate suspectate de comiterea unei infracţiuni în faţa unui judecător, acordarea dreptului la cauţiune în schimbul eliberării din detenţia provizorie, accesul în instanţă pentru a statua asupra legalităţii detenţiei.

Sub incidenţa art. 6 autorul analizează obligaţiile de organizare a unui proces echitabil şi public pentru a hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva individului, examinarea cauzelor civile şi penale în termene rezonabile, stabilirea unui tribunal independent şi imparţial, promovarea publicităţii hotărârilor judecătoreşti, informarea acuzatului în termenul cel mai scurt într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit despre natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa, asigurarea timpului şi înlesnirilor necesare pregătirii apărării acuzatului, promovarea asistenţei gratuite a unui avocat atunci când interesele justiţiei o cer şi acuzatul nu poate să suporte cheltuielile financiare în acest sens, promovarea pentru persoanele acuzate a oportunităţii adecvate să audieze martorii acuzării, furnizarea asistenţei gratuite a unui interpret în condiţiile în care persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni penale nu cunoaşte sau nu vorbeşte limba instanţei judecătoreşti. În fapt, titlurile obligaţiilor formulate în temeiul art. 5 şi art. 6 ce instituie garanţiile procedurale sunt preluate nemijlocit din textele respectivelor articole, care detaliază conţinutul drepturilor garantate.

Referitor la art. 8 din CEDO autorul indică mai multe obligaţii pozitive decât în raport cu alte drepturi incidente, fapt care se datorează exclusiv jurisprudenţei celei mai vaste degajate de forul contenciosului european la acest subiect. Profesorul Alastair Mowbray analizează următoarele obligaţii pozitive în privinţa vieţii private – protecţia persoanelor contra abuzului sexual, recunoaşterea oficială a transsexualilor, recunoaşterea oficială a alegerii numelui, accesul la informaţiile oficiale, stabilirea paternităţii, promovarea de facilităţi pentru persoanele cu dizabilităţi; în privinţa vieţii de familie – recunoaşterea juridică a relaţiilor familiale existente între părinţi şi copii nelegitimi, preluarea copiilor în grija statului, reunirea copiilor cu părinţii naturali, separarea maritală, luarea deciziilor în materia de imigrare de admiterea membrilor de familie non-naţionali, facilitarea modului de viaţă tradiţional pentru minorităţi, stabilirea de plăţi sociale pentru familii; în privinţa domiciliului – protecţia împotriva poluării; şi în materia corespondenţei – protecţia corespondenţei.