Organizarea de stat

Încă din Antichitate destinul excepţional al unei mici cetăţi, devenită stăpână a lumii, a fascinat nu numai pe literaţi, ci şi pe istoricii propriu-zişi.

Polibius este primul care discută în mod deschis cauzele pentru care Roma s-a bucurat de un atare succes. După el, principala cauză rezidă în organizarea romană. Într-o constituţie care îmbină două forme de guvernământ (monarhică şi republicană ) şi două regimuri politice (aristocratic şi democratic), această organizare echilibrată şi eficientă a generat trăsături de caracter specifice romanilor, un concept original despre virtute, care are la bază devotamentul civic.

Titus Livius a reluat ideea moravurilor străbune, făcând din vechile virtuţi firul roşu al istoriei romane. Combinând fie legende, fie fapte verificabile, el subliniază de fiecare dată valoarea morală a faptelor săvârşite. Din acest punct de vedere istoria nu reprezintă altceva decât o definire a conceptului de patriotism în viziunea romană.

Astăzi, când expunem Istoria Romană o facem pe baza tradiţiei consemnate de Titus Livius. Conform scrierilor sale, perioada regalităţii a durat 240 de ani, între fondarea Romei (21 aprilie 753) şi instaurarea Republicii (509 î. Hr.). Pentru această perioadă el consemnează doar şapte regi, prea puţini pentru perioada respectivă, dar reţinem sensibilitatea autorului pentru cifra mistică 7.

Această perioadă se poate împărţi în două:

a regalităţii romano-sabine ce cuprinde patru regi;

a regalităţii de tip tiranic a etruscilor (3 regi), urmată de un fel de revoluţie care instaurează forma republicană de guvernământ şi un regim democratic modern.

MONARHIA ROMANO-SABINĂ

Primul rege este întemeietorul legendar Romulus. Pe vremea lui existau trei triburi: Ramnes, Tities şi Lucheres. Fiecare trib era împărţit în câte 10 curii. Acestea formează comitiile curiate.

Alături de rege puterea o are Senatul alcătuit din 100 de capi ai ginţilor. După fuziunea comunităţii romane cu cea sabină, exprimată mitic în episodul răpirii sabinelor, Senatul va cuprinde 200 de membri. Aceştia noi sunt denumiţi “conscripti”.

Perioada tiraniei etrusce

Aceasta este perioada monarhiei democratice şi, prin asociere cu istoria Greciei, perioada tiraniei. Este evident o perioadă de dominaţie etruscă ilustrată de numele regilor. Acum, adeseori numele regilor se confundă cu numele funcţiei pe care o deţin (ex. Tarqvinius Priscus). Tarquinius este regele care acceptă ca cetăţeni şi pe acei “gentes” (ginţile plebee existente la Roma, a celor aşezaţi aici ulterior). În acest fel numărul conscriptiilor în Senat ajunge la 300.

Cel de-al şaselea rege este Servius Tulvius. Lui i se atribuie construirea primului zid de apărare al Romei. Tot lui, Titus Livius îi atribuie “marea reformă centuriată”, adică împărţirea cetăţenilor nu pe curii bazate pe înrudire, ci pe centurii bazate pe avere, centuriile având şi un important rol militar. Evenimentele ulterioare ce sunt mai precise, ne arată că reforma centuriată nu putea avea loc pe la începutul secolului VI, sub Servius Tulvius, deoarece în acest fel toată lupta plebeilor cu patricienii, din primele decenii ale secolului nu si-ar mai avut rostul.

Motivul confuziei lui Titus Livius este încercarea sa de a expune istoria Romei după modelul constituţiei ateniene a lui Aristotel. El urmăreşte o evoluţie treptată de la prima regalitate, prin tiranie, înspre democraţie. Datorită faptului că apelează la o paralelă directă între instaurarea Republicii în 509 şi revoluţia ateniană din 510-509, el ţine să aibă nişte reforme de genul reformelor lui Solon care să instaureze o societate censitară înaintea “revoluţiei democratice”.

Ultimul rege cu care cifra regalităţii se încheie este Tarquinius Superbus, care a intrat în conflict cu ginţile patriciene, acestea din urmă fiind şi beneficiarele îndepărtării regalităţii. Plebea care fusese avantajată de monarhia tiranică etruscă se va vedea silită să lupte pentru drepturile sale împotriva patricienilor care au instaurat o republică după propriul model.

REPUBLICA ROMANĂ

Instaurarea republicii este expusă în mod ambiguu de Titus Livius. Astfel, pentru anul 509, el ne relatează un fel de revoluţie care se încheie cu alungarea regelui şi instaurarea primului rând de consuli. Câteva pagini mai apoi, când relatează o revoltă similară împotriva decemvirilor, Titus Livius pomeneşte aceiaşi consuli ca în 509 ( Brutus şi Puplicola). Foarte probabil , el a plasat în anul 509 un prim eveniment de dragul concordanţei cu istoria Atenei şi apoi, în 449, evenimentul real care a dus la îndepărtarea regalităţii etrusce şi a dominaţiei etrusce asupra Romei. Argumentul suprem este faptul că abia în 475, la Cumae, etruscii sunt înfrânţi.

Republica romană este o nouă formă de guvernământ prin care prerogativele monarhului sunt preluate de magistraţi, adică de indivizi aleşi. Treptat, s-au format următoarele magistraturi:

aediles (edilii) – care au funcţii poliţieneşti;

quaestores – care au funcţii economice;

praetores – care au funcţii juridice;

consules – care sunt magistraţii supremi.

Aceştia din urmă, se pot amesteca în iniţiativele tuturor celorlalţi magistraţi, au iniţiativă legislativă, convoacă Senatul şi Adunarea Poporului, iau auspicii (reprezintă comunitatea în raport cu divinitatea) şi, în afara Romei au “imperium militare” (comanda militară).

Toate aceste magistraturi sunt colegiale. Niciodată nu va fi un singur praetor, consul etc. Aceasta pentru a preveni ca un singur individ să cumuleze puterea în mâna sa. Totodată, fiecare magistrat are dreptul de “intercessio”, adică dreptul de a interveni împotriva acţiunii propuse de un coleg de-al său. Dacă însă nu a blocat la timp propunerea şi Adunarea Poporului a votat-o –“rogatio”- aceasta devenind lege, magistratul în cauză nu se mai poate opune, trebuind să execute legea.

În al doilea rând, magistraturile sunt anuale, în virtutea principiului conform căruia nimeni nu trebuie să deţină puterea prea multă vreme întrucât îşi creează relaţii ce devin abuzive şi există riscul de a-l vedea cramponându-se de funcţia pe care o deţine. Există şi magistraturi extraordinare între care amintim: “censura” (care apare odată la cinci ani şi care se ocupă cu “dosarele cetăţenilor”, adică stabileşte cine are sau nu drept de cetăţenie şi stabileşte censul, funcţie de care el poate participa la viaţa politică) şi “dictatura”. Să reţinem că dictatorul înlocuieşte pe cei doi consuli, cumulând toată puterea şi având 12 lictori faţă de 6 cât avea un consul. Această magistratură extraordinară este limitată la şase luni, iar un dictator este proclamat numai în momentele de criză.

Caracterul patrician al statului este dat de faptul că doar patricienii au acces la magistraturi. Magistraţii, după exercitarea funcţiei intrau în Senat, care este organul foştilor magistraţi. Asfel, primul care lua cuvântul este “princeps Senatus”, cel mai bătrân dintre senatori. Acest stat patrician excludea de la drepturi politice pe plebei. Prin urmare, “revoluţia” din 509, de fapt 449 î.Hr. a aparţinut patricienilor care au înlocuit monarhia democratică cu un regim republican aristocratic. De la început plebea va trebui deci să lupte împotriva statului patrician, întrucât ea nu joacă nici un rol în conducere după alungarea regelui.