Organizarea și etica profesiilor juridice

Unitatea de invatare 1

Consideratii generale despre justitie

Cuprins

1.1. Înfăptuirea justiţiei reprezintă monopol de stat.

1.2. Dublul grad de jurisdicţie

1.3. Egalitatea în faţa justitiei

1.4. Gratuitatea justiţiei

1.5. Colegialitatea

1.6. Accesul liber la justiţie

1.7. Procesul echitabil şi durata procedurilor.

1.8. Caracterul permanent şi sedentar al instanţelor

1.9. Principiul distribuirii aleatorii a cauzelor şi cel al continuităţii.

Obiectivele unitatii de invatare 1

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

• Identificati sensurile notiunii de justitie

• Identificati principiile ce stau la baza organizarii justitiei ca serviciu public.

Noţiunea de justiţie are mai multe sensuri, două dintre acestea fiind legate în mod direct de studiul organizării judiciare:

• într-o primă accepţiune, justiţia este o funcţie, funcţia de a judeca, de a decide asupra conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept prin aplicarea legii. În acest sens se spune că judecătorul înfăptuieşte justiţia. Într-o astfel de viziune, justiţia este o prerogativă suverană care aparţine statului;

• Într-o a doua accepţiune, mai restrânsă, prin justiţie se înţelege ansamblul instituţiilor prin a căror mijlocire se poate exercita funcţia judiciară: instanţe judecătoreşti, magistraţi, auxiliari sau parteneri ai justiţiei etc.. Din această perspectivă, justiţia este un serviciu public al statului deoarece corespunde unei activităţi organizate, finanţate, reglate şi ale cărei rezultate sunt asumate de stat.

1.1. Înfăptuirea justiţiei reprezintă monopol de stat.

În societatea modernă rolul de a înfăptui justiţia şi l-a asuma statul. Faptul că justiţia este monopolul statului implică două consecinţe:

• nici o altă autoritate decât instanţele judecătoreşti legal instituite nu pot înfăptui justiţia, prin pronunţarea unor hotărâri care să se bucure de autoritatea lucrului judecat şi de forţă executorie. În acest sens, art.125 alin.1 din Constituţie prevede că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Csaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege;

• cealaltă consecinţă a principiului potrivit căruia justiţia este monopolul statului este aceea că statul este obligat să împartă justiţia atunci când se solicită acest lucru. Judecătorul care a fost învestit cu soluţionarea unei cereri nu poate refuza judecata, sub sancţiunea săvârşirii infracţiunii de denegare e dreptate. În acest sens art.3 C.civ. prevede că “judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. Bineînţeles că este ideal ca judecătorul să soluţioneze cauza cu care a fost învestit, în temeiul unui text de lege al cărui conţiunt să fie neechivoc şi perfect aplicabil situaţiei de fapt ce caracterizează speţa. Însă, chiar dacă legea prezintă neclarităţi sau lacune, judecătorul este obligat să recurgă la interpretarea legii, iar în lipsă de text expres la analogia legii ori la analogia dreptului şi să rezolve cauza cu care a fost învestit.

1.2. Dublul grad de jurisdictie.

Organizarea justiţiei pe sistemul dublului grad de jurisdicţie porneste de la idee conform careia controlul ierarhic al hotărârilor judecătoreşti este un câştig incontestabil şi reprezintă atât o garanţie pentru justiţiabil în contra abuzurilor care ar putea să apară în activitatea unui judecător cât şi o recunoaştere a faptului că judecătorii pot greşi în opera lor de aplicare şi interpretare a legii.

Acest principiu presupune ca :

• instanţele judecătoreşti să nu se situeze la acelaşi nivel ierarhic şi să fie grupate două câte două, astfel încât un proces judecat într-o instanţă să poată ajunge apoi, prin exercitarea căilor de atac, în faţa unei instanţe superioare. Dacă o cauză este judecată în primă instanţă la tribunal, apelul se va soluţiona de curtea de apel, iar recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

• chiar dacă procesul urmează trei faze – primă instanţă, apel şi recurs - nu se poate vorbi de un triplu grad de jurisdicţie. Recursul este o cale de atac extraordinară care nu permite discutarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, singurele problemele susceptibile de a fi analizate fiind cele de drept şi numai dacă se încadrează în motivele indicate în mod expres şi limitativ de lege. Analizarea cauzei sub toate aspectele sale de fapt şi de drept şi administrarea unui probatoriu complet este posibilă numai în faza judecăţii în primă instanţă şi în faţa instanţei de apel, motiv pentru care chiar dacă legea prevede şi calea de atac a recursului, nu se poate vorbi decât de un dublu grad de jurisdicţie.