Probleme Medico Legale

Justificare

Într o epocă a progreselor ştiinţifice ce cuprind toate domeniile vieţii sociale, distribuirea justiţiei nu se poate exonera de la un atare progres. Este incontestabil că probaţiunea ştiinţifică a constituit un factor de progres în administrarea justiţiei şi, implicit, un factor de progres social. Dacă justiţia se bazează, în mod imperativ, pe adevăr, atunci adevărul ştiinţific are aptitudinea cea mai mare de a forma convingerea juristului despre adevăr şi a garanta obiectivitatea ştiinţifică a deciziei judiciare.

Din cele mai vechi timpuri, medicina legală a fost pusă şi în slujba mesajelor de adevăr ale justiţiei. De aceea, nu există preocupare judiciară de anchetă, judecată, apărare etc. care să nu beneficieze de aportul probator al medicinei legale. Faptul obligă la adecvarea acestei specialităţi la nevoile instituţiilor judiciare şi ale practicii judiciare, motiv pentru care un curs de medicină legală pentru jurişti trebuie să îndeplinească, în mod particular, două condiţii:

– o permanentă adecvare a valorii şi limitelor probaţiunii medico legale la instituţiile dreptului, ca, de exemplu, la elementele infracţiunii (obiect, latură obiectivă, subiect, latură subiectivă);

– o subiectivare profesional judiciară cât mai veridică a aportului pe care medicina legală îl poate avea în rezolvarea fiecărei situaţii judiciare în parte.

De aici decurge nevoia de a cunoaşte problemele judiciare ce pot fi rezolvate cu ajutorul probelor medico legale.

Din acest motiv, după o experienţă pedagogică îndelungată privind predarea medicinei legale la facultăţile de drept, considerăm că structura didactică a acestui curs corespunde în modul cel mai fiabil însuşirii problemelor medico legale de către jurişti, problematică din care excludem insistenţa asupra detaliilor tehnologice medicale ce aparţin expertului medic legist şi pe care acesta le va reda în rapoartele sale de expertiză.

O astfel de abordare va fi în măsură s aib consecinţe pragmatice de creştere a fiabilităţii actului judiciar şi de evitare a riscului de eşec în soluţionarea unor speţe prin necunoaşterea problemelor medico legale specifice lor. Într un atare demers didactic, considerăm că puntea (filiaţia) dintre ştiinţa dreptului şi ştiinţa medicală o poate realiza numai un atare gen de abordare, fără însă a eluda, pe de o parte, probaţiunea ce decurge firesc din instituţiile judiciare şi, pe de altă parte, fără a medicaliza în exces aspectele tehnice ale expertizei medico legale pentru drept.

Conjuncţia ştiinţifică a acestor două nevoi trebuie să o facă, prin excelenţă, compe¬tenţa dublă, juridică şi medicală, a unui astfel de curs.

CAPITOLUL I

Medicina legală. Bazele istorice, epistemologice,

sociale şi juridice

Medicina legală este ştiinţa medicală ce îşi pune cunoştinţele în slujba dreptului şi, prin drept, în slujba ordinii sociale.

Medicina legală a evoluat, în decursul timpului, în raport cu două fenomene:

a) în raport cu evoluţia dreptului, reflectată prin trecerea, de exemplu, de la ordalii şi probe formale către probe ştiinţifice. Dacă în perioada probelor formale din Evul Mediu probele erau tarifate prin lege în ceea ce priveşte valoarea lor (de exemplu, recunoaşterea faptei era considerată regina probei şi pentru a o obţine se recurgea

la tortură, motiv pentru care E. Ferri aprecia că rezistenţa individului la recunoaş¬tere depindea de rezistenţa lui fizică), o dată cu principiile de drept elaborate de

C. Beccaria (de altfel, prevăzute încă în dreptul canonic, când Sf. Pavel spunea că „unde nu e lege, nu este nici încălcare de lege”, şi în dreptul roman, unde se stipula că acolo unde nu există lege, nu există nici pedeapsă), se dă juristului libertatea de a evalua valoarea probelor în raport cu forţa lor probantă, astfel că, astăzi, apelul la probe, inclusiv ştiinţifice, este neîngrădit prin lege, totul trebuind să concure la formarea convingerii intime în luarea unei decizii judiciare. În acest cadru juridic, proba medico legală a fost din ce în ce mai intens solicitată, `nc^t, `n prezent, s a ajuns la constatarea silogistică potrivit căreia:

– justiţia se bazează pe adevăr;

– proba cu coeficientul maxim de adevăr este proba ştiinţifică;

– deci justiţia se bazează pe probe ştiinţifice.

Probele ştiinţifice garantează a[adar la maximum adevărul judiciar, de unde şi apelul nelimitat la acest tip de probe, mai ales în probleme judiciare privind viaţa şi sănătatea omului, dar şi ori de câte ori omul devine subiect al unui raport juridic.

b) în raport cu evoluţia ştiinţelor medicale şi a descoperirilor din medicină care au mers, de exemplu, de la simpla constatare a unei plăgi ca fiind mortală (dintre cele 22 de plăgi de pe corpul lui Cezar s a spus că doar una era letală, cea dintre coastele 1 – 2a) până la identificarea absolută a unei persoane prin stabilirea codului său genetic (amprenta genetică).

În această evoluţie, prevederi medico legale găsim începând de la Codul lui Hammurabi, la Digestele lui Iustinian etc., până la legislaţiile moderne de astăzi.

Momente deosebite în această evoluţie sunt:

– culegerea de probe medico legale din China anilor 1200, intitulată Cum se spală nedreptatea;

– activitatea lui Paul Zachias şi a lui Ambroise Paré din epoca Renaşterii, care

au considerat bolnavul mintal stăpânit de o suferinţă biologică, şi nu de demoni şi prin care s a afirmat că „judecătorul judecă după ceea ce oferă probele medico¬ legale”;

– înfiinţarea `n timpurile moderne a Asociaţiei Internaţionale de Ştiinţe Forensice (ştiinţe juridice), care se ocupă de preluarea juridică, cu valoare de adevăr ştiinţific, a descoperirilor ştiinţifice şi, astfel, de aplicarea lor în administrarea justiţiei.

Ca o consecinţă a acestei evoluţii, medicina legală s a aliat justiţiei în lupta cu infracţiunea, cu obtuzitatea, viciul şi ignoranţa şi, alături de alte probe ştiinţifice, şi a adus contribuţia la promovarea şi realizarea ideii de dreptate şi, prin aceasta, la progresul social. Dreptatea este şi un sentiment specific uman încorporat în instituţii sociale şi de drept, precum şi prima virtute a acestor instituţii, virtute care, aşa cum spunea Hegel, se apropie de absolut şi devine astfel ceva sfânt.

Medicina legală a devenit un important factor de progres social ce a confirmat adevărul biblic conform cruia „nu este nimic acoperit care să nu fie descoperit, nimic tăinuit să nu poată fi cunoscut şi să nu vină la lumină” şi a înlăturat mitul crimei perfecte. Un exemplu este edificator: în Evul Mediu, crimele cu arsenic erau dintre cele mai frecvente, de unde şi denumirea de „pudră a succesiunii”, din cauza nesesizării substan]ei toxice în alimente, a confuziei simptomelor cu ale multor altor boli şi deci cu o moarte patologică, precum şi a lipsei metodelor de identificare a agen]ilor toxici în alimente sau cadavre. Odată cu descoperirea metodei de evidenţiere a arsenicului în organe de către Marsch în 1840, numrul crimelor cu arsenic a scăzut brusc, astfel că astăzi sunt o raritate. Ştiinţa a fost a[adar o cale eficace de luptă cu infracţiunea şi, astfel, de progres al ordinii sociale şi statului de drept.

Astăzi, medicina are următoarele tendinţe evolutive:

– de devansare permanentă a incriminărilor, dezincriminărilor şi de formulare cât mai ştiinţifică a instituţiilor judiciare, îndeosebi penale, fapt reliefat şi prin aceea că progresul ştiinţific trebuie făcut util pentru om (trebuie să i se dea semnificaţie umană şi prin intermediul normelor de drept, alături de cele etice). Rolul bioeticii în acest proces este din ce în ce mai mult afirmat astăzi. În acest sens, cultura bioetică şi medico legală a juristului este o condiţie sine qua non în administrarea justiţiei;

– de constituire a activităţii medico legale într un corp de probe cu valoare ştiinţifică, într o ştiinţă a expertizei (expertologie) ca activitate necesară a justiţiei, dintre cele mai importante şi utile şi cu aptitudinea de a evita riscul erorilor judiciare şi al căderii în nondrept. Prin expertologie, distribuirea justiţiei capătă valenţe ştiinţifice şi devine de neînlă¬turat. Expertologia este deci ştiinţa ce utilizează cele mai adecvate metode de rigoare ştiinţifică pentru a stabili adevărul, motiv pentru care cei ce lucrează în acest domeniu trebuie să fie specialişti şi cercetători cu cea mai amplă informare, cu o mare sensibilitate pentru adevăr şi cu o acută conştiinţă a gravităţii deciziilor pe care le elaborează;

– de hiperspecializare şi de activitate de echipă în expertologia medico legală, impusă fie de complexitatea situaţiilor probatorii (de exemplu, o evaluare corectă a unui comportament deviant la un minor cere participarea medicului legist, a sociologului şi pedagogului), fie de lege (expertiza psihiatrică, de filiaţie etc.).