Procedură Civilă

Legile de drept material civil recunosc persoanelor fizice si juridice drepturi subiective civile carora le corespund obligatii corelative. Pornind de la definitia data dreptului subiectiv civil ca fiind: « puterea (prerogativa) recunoscuta de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau juridice de a savârsi anumite actiuni, de a pretinde subiectelor pasive sa savârseasca sau sa se abtina de la savârsirea unei actiuni, apelând la nevoie la forta de constrângere a statului”, se poate observa ca atât în realitatea sociala cât si în conceptia doctrinei juridice are întâietate aspectul de conformare, necontencios al raporturilor juridice civile. Astfel, de obicei, regulile de drept sunt respectate iar obligatiile îndeplinite fara necesitatea de a se recurge la constrângere.

Se întâmpla însa de multe ori ca regulile dreptului obiectiv sa nu fie respectate, drepturile subiective civile sa nu fie satisfacute ori obligatiile sa nu fie îndeplinite astfel încât « atunci când se produc asemenea incidente si când vointa titularului dreptului se manifesta pentru a lupta contra lor, dreptul capata un caracter nou, specific, el devine pretentie » (E.Herovanu).

Aceasta pretentie trebuie rezolvata si, pe cale de consecinta, ordinea circuitului civil va fi restabilita cu ajutorul organelor de stat competente care desfasoara o activitate special reglementata în vederea realizarii scopului pentru care dreptul subiectiv a fost recunoscut titluarului sau.Aceste organe mentionate, potrivit art. 25 din Constitutie sunt : Înalta Curte de Casatie si Justitie si celelalte instante judecatoresti stabilite prin lege », curtile de apel, tribunalele si judecatoriile.

Prin urmare, cum este si firesc, în statul nostru de drept nimeni nu-si poate face singur dreptate, titularii drepturilor civile încalcate sau nerecunoscute având cuprinsa în chiar continutul acestor drepturi prerogativa de a se adresa în calitate de reclamanti instantei de judecata. Pe de alta parte, accesul la justitie în statul nostru este liber, si consfintit ca drept de sine statator în Constitutia României, potrivit cu care « orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor si intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngradi acest drept ».

2. Conceptul de jurisdictie.Activitatea de jurisdictie. Actul jurisdictional

2.1. Conceptul de jurisdictie

Pornind de la continutul art. 21 din Constitutie este deosebit de important sa precizam întelesul notiunii de justitie ( este folosita cu acelasi înteles notiunea de jurisdictie).

În literatura si practica judiciara au fost consactate în principal trei sensuri :

- cel literal, de virtute, echitate

- în sens restrâns prin jusititie se întelege ansamblul instiutiuilor prin mijlocirea carora functia judiciara se poate exercita : instantele, magistratii, auxiliarii jusititiei

- cel tehnic, potrivit cu care jusititia este o functie, functia de a judeca.Sunt însa numerosi autori care atrag atentia asupra faptului ca instantele de judecata au atributii care exced acestei functii, existând numeroase cereri solutionate de judecatori în cadrul procedurii necontencioase sau în alte materii (de exemplu : procedura declararii judecatoresti a disparitiei si a mortii, adoptia, procedura punerii sub interdictie etc).

2.2 Activitatea de jurisdictie

Definitie

Activitatea organelor judiciare, desfasurata în vederea rezolvarii cauzelor civile este o activitate de jurisdictie, adica puterea de a judeca si de a aplica legea printr-o hotarâre care va fi dusa la îndeplinire, eventual, prin contrângere.

Asadar, conceptul de jurisdictie implica, nu doar rostirea dreptului - iuris/dictio (activitatea de judecata), ci si posibilitatea efectiva de valorificare a acelor statuate de judecator prin hotarâre – imperium (executarea silita).

2.2. Actul jurisdictional

Definitie:

Actele jurisdictionale sunt considerate manifestari de vointa prin care un organ cu independenta functionala solutioneaza, cu putere de lucru judecat, dupa o procedura bazata pe principiul contradictorialitatii, litigii juridice, creând, modificând sau desfiintând drepturi si obligatii pentru parti precum si pentru organele de punere în executare.

Pornind de la acest înteles dat actelor jurisdictionale remarcam fara dificultate ca în sfera lui semantica se circumscrie specificul activitatii judecatorului.

Judecatorul însa, în activitatea sa, întocmeste sau pronunta acte care exced definitiei actului jurisdictional, îmbracând o natura mixta, ceea ce ne determina sa punctam cu claritate trasaturile actului jurisdictional:

a) orice act jurisdictional emana de la un judecator independent si care se supune numai legii;

b) activitatea de jurisdictie se desfasoara cu respectarea riguroasa a formelor si regulilor procedurale prestabilite de lege;

c) solutiile pronuntate de judecatori sunt date cu putere de lucru judecat (relativa sau absoluta), prin urmare asupra a ceea ce s-a judecat într-o cauza nu se mai poate reveni, odata ce hotarârea a ramas definitiva si irevocabila;

În concluzie, trebuie sa retinem ca toate actele care emana de la un judecator aflat în exercitiul funtiunii îmbarca un caracter jurisdictional, chiar daca unele dintre ele nu se încadreaza în definitia clasica data actului jurisdictional, îmbacând o natura mixta, fie administrativa, fie contractuala.