Procedură Penală

CAPITOLUL I

CONSIDERENTE DE ORDIN GENERAL

PRIVIND MINISTERUL PUBLIC

1.1. Scurt istoric

Ministerul Public, ca instituţie procesuală, este rezultatul unui îndelung proces istoric. Cei mai mulţi autori apreciază că instituţia a apărut în Franţa, procurorii având atribuţia de a reprezenta interesele regelui în faţa instanţelor de judecată.

La început, procurorii aveau sarcina de a apăra interesele patrimoniale ale Coroanei în procesele judiciare, iar cu timpul, pe măsură ce funcţia lor trecea din domeniul privat - al Coroanei - în domeniul public - al statului -procurorii au dobândit atribuţia de a-i căuta pe delincvenţi şi de a susţine acuzarea.

În secolul al XIII-lea s-a înfiinţat Curtea de Justiţie franceză. În faţa acestei instanţe, regele era reprezentat prin avocaţi şi împuterniciţi speciali ,,les procureurs du roi’’, ale căror atribuţii erau statornicite în detaliu în Ordonanţa lui Filip al IV-lea cel Frumos în anul 1302.

În perioada Revoluţiei Franceze s-a cristalizat ideea că tragerea la răspundere penală printr-o acţiune publică aparţinând societăţii poate fi exercitată numai de un organism de stat specializat în acest sens, denumit Minister Public, fiind alcătuit din procurori. Noua funcţie publică aparţinea executivului, iar procurul nu îl mai reprezenta pe suveran în litigiul juridic, ci societatea, ca singură deţinătoare a dreptului de tragere la răspundere penală a celor ce săvârşesc infracţiuni.

Cu timpul ei devin reprezentanţii oficiali ai acuzării, iar datorită poziţiei pe care o ocupau în sală, şi anume pe parchetul acesteia, şi nu alături de judecători pe estradă, le-a atras şi denumirea de parchet .

Prin marea reformă judecătorească a lui Cuza, a avut loc organizarea completă a Ministerului Public (Legea din 9 iulie 1865), ca o magistratură compusă din procurori în parchete pe lângă instanţele judecătoreşti, care aveau misiunea de a reprezenta societatea, de a supraveghea respectarea legilor în activitatea judiciară şi executarea hotărârilor.

În Constituţiile din 1866 , 1923 şi 1938 nu erau cuprinse reglementări referitoare la Ministerul Public.

În timpul Republicii Socialiste România, a continuat să existe sub numele de Procuratură a Republicii, fiind un organ cu atribuţii prevăzute în Constituţiile din 1952 şi 1965, denumirea iniţială fiind considerată o reminescenţă a legislaţiei ‚,burgheze”.

În decembrie 1991 a fost adoptată noua Constituţie a României, care reflectă schimbările democratice produse în ţară în decembrie 1989 şi consacră o serie de principii noi legate de activitatea judecătorească , reintroducând totodată denumirea de Minister Public. Structura şi atribuţiile acestuia, condiţiile şi modul de numire în funcţie a procurorilor au fost detaliate prin intermediul Legii nr. 92 ∕ 1992, pentru organizarea judecătorească, in prezent abrogată. Prin primul articol, legea prevedea separarea puterii judecătoreşti de celelalte puteri ale statului, având o serie de atribuţii proprii ce sunt exercitate prin intermediul Ministerului Public şi instanţele judecătoreşti, în conformitate cu Constituţia precum şi celelalte legi ale ţării. De asemenea, legea mai prevedea organizarea procurorilor în parchete, care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti, acestea fiind sub autoritatea ministrului justiţiei. Doctrinele care susţin independenţa Ministerului Public faţă de ministrul justiţiei sunt bazate pe o logică ce pare fără fisură şi scutită de orice critică. Temeiul juridic prim al al acestor doctrine este separaţia puterilor. Astfel, dacă Ministerul Public exercită atribuţii care ţin de sfera justiţiei, puterea judecătorească, nefiind circumscrisă doar la actul de judecată, ci cuprinzând toate funcţiunile care sunt relevante pentru împărţirea dreptăţii, atunci orice subordonare a Ministerului Public şi a membrilor acestuia faţă de executiv este o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat. Urmarea ar fi ruperea relaţiei de subordonare care leagă, în multe

state europene, Ministerul Public de ministrul justiţiei. Deci, Ministerul Public, fiind parte a puterii judiciare, trebuie să fie separat de celelalte puteri.

1.2 Noţiunea de participanţi în procesul penal. Subiecţii oficiali.

Raporturile juridice procesual penale se soluţionează prin rezolvarea conflictului apărut în procesul de aplicare a normelor juridice penale, în cadrul distinct al unui proces penal ce se compune dintr-un complex de acte succesive, îndeplinite de anumite organe şi persoane ce au diferite calităţi procesuale.

Aceste organe şi persoane care desfăşoara o astfel de activitate într-o cauză penală poartă denumirea de participanţi în procesul penal.

În literatura de specialitate, noţiunea de participanţI în procesul penal a fost analizată în sens larg şi în sens restrâns .

În sens larg, noţiunea de participanţi încorporează toate persoanele care iau parte la desfăşurarea activităţii procesuale penale, din rândul acestora făcând parte organele judiciare, părţile, apărătorii şi alte persoane.