Protecția Minorului

I. Conceptul de minor în legea penală

Minorii beneficiază de o ocrotire deosebită, atât în domeniul dreptului procesual penal cât şi în domeniul dreptului penal, prin instituirea unor norme speciale; astfel, când persoana vătămată este un minor, Codul de procedură penală prevede dispoziţii speciale privind pornirea şi exercitarea acţiunii civile din oficiu, susţinerea acţiunii civile de către procuror, luarea în mod obligatoriu a măsurilor asigurătorii în vederea reparării pagubei, etc; în dreptul penal se acordă o deosebită atenţie reglementării minorităţii în sensul că se menţionează în mod expres că minorii sub 14 ani nu au format discernământul faptelor şi consecinţelor lor şi, ca atare, nu răspund penal , iar minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani răspund penal doar în măsura în care se dovedeşte (printr-o expertiză medico-legală psihiatrică) că aveau format, în momentul comiterii infracţiunii, discernământul faptelor şi consecinţelor lor .

Minoritatea este starea în care se găsește făptuirorul minor, care în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală nu împlinise vârsta răspunderii penale.

Pentru cazul când făptuitorul este un minor între 14 şi 18 ani s-a instituit o procedură specială de urmărire şi judecată, care se justifică prin faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală şi experienţa necesară pentru folosirea eficientă a drepturilor procesuale acordate de lege .

Având în vedere particularitățile dezvoltării biopsihice a persoanei, în dreptul penal, s-a impus cu necesitate stabilirea unei limite de vârstă sub care să fie exclusă răspunderea penală a minorului. Până la o anumită vârstă minorul este deci prezumat ca fiind lipsit de capacitate penală deoarece nu are reprezentarea semnificației sociale a acțiunilor sau inacțiunilor lui.

Cât priveşte tratamentul copilului în societatea contemporană, în literatura socio-juridică se confruntă două tendinţe majore: una „paternalistă", considerând că societatea şi familia ca grup social sunt datoare să asigure copilului un mediu protectiv, cu elemente clare de distincţie între ceea ce este bine şi ceea ce nu este bine pentru el, şi o a doua tendinţă, de „autodeterminare" a copilului, pledând în favoarea posibilităţii juridiceşte recunoscută copilului de a exercita, în anumite limite, un control asupra ambientului său social imediat, inclusiv prin decizii luate în nume propriu.

Dincolo de controverse, se admite unanim că înţelegerea copilului şi a copilăriei, sau cel puţin disponibilitatea de a înţelege, nu poate fi detaşată de contextul concret al unei societăţi date, de practicile şi tradiţia creşterii copilului, de normele şi valorile ataşate acestui proces, de politicile sociale, de cadrul normativ şi instituţional al protecţiei drepturilor copilului.

Ţara noastră a ratificat Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului prin Legea nr. 18/19902 şi astfel, în baza art. 20 din Constituţie, legile interne urmau a fi interpretate în concordanţă cu prevederile Convenţiei. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu dispoziţii pliate pe cele ale Convenţiei, stabileşte cadrul legal privind respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor copilului, precum şi obligaţia autorităţilor publice, a organismelor private autorizate, precum şi a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice responsabile de protecţia copilului de a respecta, promova şi garanta drepturile copilului (art. 1 din Legea nr. 272/2004).

Actele normative aflate în vigoare în materie de protecţie a copilului, inclusiv cadrul organizatoric existent, până 1a adoptarea Legii nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, nu permiteau punerea în practică a noii strategii centrată pe copil şi familie şi pe crearea serviciilor locale destinatemenţinerii stabilităţii familiei şi prevenirii separării copilului de părinţi . Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului reprezintă baza unui sistem modern, european de protecţie a drepturilor tuturor copiilor, pe deplin armonizat cu tratatele internaţionale ia care România este parte, în mod deosebit cu Convenţia europeană privind drepturile omului şi, respectiv, Convenţia ONU cu privire 1a drepturile copilului. Este un sistem care îşi propune înainte de toate să aibă grijă de toţi copiii României, trecând de la o focalizare pe copilul aflat în dificultate la abordarea copilului în contextul tuturor drepturilor sale, ceea ce înseamnă în primul rând în contextul familiei sale .

Legea nr.272/2004 stabileşte cadrul legal privind respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor copilului, precum şi obligaţia autorităţilor publice, a organismelor private autorizate, precum şi a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice responsabile de protecţia copilului de a respecta, promova şi garanta, drepturile copilului .

În cuprinsul art. 6 lit. a)-l) din Legea nr. 272/2004 sunt enumerate acele reguli fundamentale care asigură respectarea şi garantarea drepturilor copilului în fiecare din ipostazele sale - fie că aceste drepturi sunt obiectul unor reglementări, acte juridice emise ori încheiate, fie că drepturile copilului sunt evocate în contextul drepturilor şi îndatoririlor ce revin părinţilor sau altor reprezentanţi legali ai săi, fie că referitor la copil sunt de efectuat demersuri ori sunt de luat decizii de către autorităţile publice, organismele private autorizate ori de către instanţele judecătoreşti - şi în fiecare dintre domeniile de manifestare a drepturilor copilului - al drepturilor şi libertăţilor civile, al dreptului la mediu familial şi îngrijire alternativă, al dreptului la sănătate şi bunăstare, al dreptului la educaţie, activităţi recreative şi culturale.