Protecția Națională și Internațională a Drepturilor Omului

Capitolul I

Concept şi evoluţie

I.1. Conceptul de drepturi fundamentale ale omului

În istoria contemporană, preocuparea constantă a societăţilor a fost aceea de a reglementa prin legi organizarea şi funcţionarea statului, pentru a limita puterea monarhilor şi a garanta drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor. Adoptarea unor astfel de acte a fost inspirată de anumite scrieri ale unor mari învăţaţi ai vremurilor, din antichitate până în Evul Mediu şi până în contemporaneitate, care au constituit baza filozofică a marilor mişcări spre libertate, au marcat momente de răscruce în istoria popoarelor, şi au produs transformări epocale cu profunde rezonanţe politice şi sociale.

Conceptul de drepturi şi libertăţi fundamentale, desemnează categoria drepturilor cetăţeneşti, esenţiale pentru existenţa fizică şi integritatea psihică a indivizilor, pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a acestora, precum şi pentru asigurarea participării lor active la exercitarea puterii publice, garantate de Constituţie . Aşadar, ele intră în categoria drepturilor subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru libertatea şi demnitatea acestora în dezvoltarea personalităţii umane, stabilite şi garantate prin Constituţii si legi cu valoare constituţională .

În accepţiunea oricărei definiţii, ele aparţin persoanelor ca subiecţi de drept determinaţi, şi pe cale de consecinţă, intră în categoria drepturilor subiective, ca prerogativa conferită de lege, în temeiul căreia titularii pot să desfăşoare o anumită conduită sau să pretindă altora o anumită comportare, sub sancţiunea prevăzută de lege, în vederea valorificării unui interes personal.

Drepturile fundamentale cetăţeneşti nu pot fi deosebite de celelalte drepturi subiective, nici prin natura lor, nici prin obiectul lor specific . Ele au însă un regim juridic propriu, fiind reglementate şi garantate prin constituţii, conferindu-li-se o valoare juridică superioară.

I.2. Evoluţia reglementărilor drepturilor fundamentale şi a garanţiilor lor, în realizarea principiilor statului de drept

Aceste concepţii valoroase exprimate în lucrările de referinţă încă din antichitate în operele lui Aristotel, Platon, Protagoras, iar mai târziu Immanuel Kant, J.J. Rousseau şi alţi adepţi ai şcolii dreptului natural, au influenţat documente cu caracter constituţional prin care s-a structurat categoria drepturilor şi libertăţilor omului.

Primele documente cu caracter constituţional au apărut în Anglia.

Anul 1789 a însemnat triumful revoluţiei burgheze pentru Franţa, iar pentru restul Europei curentul revoluţionar a determinat o coalizare a reacţiunii feudale împotriva burgheziei în ascensiune, aşa încât împotrivirea monarhiilor a fost zdruncinată în anul 1848 când fenomenul revoluţionar s-a întins în toată Europa.

Cu toate influenţele şcolii dreptului natural, în procesul istoric de organizare politică a statelor, adunările constituante nu au elaborat alături de o constituţie sau în cadrul acesteia declaraţii prin care să fie proclamate drepturile fundamentale pentru cetăţenii lor. Această idee apare în America de Nord, la 1776, odată cu proclamarea independenţei coloniilor engleze.

Acest curent a inspirat şi declaraţiile adoptate în Franţa, după Revoluţia burgheză din 1789, când a fost adoptată Declaraţia franceză a drepturilor omului şi a cetăţeanului, care din definiţie se referea atât la drepturile omului şi ale cetăţeanului, îmbrăcând o definire mai exactă a acestora cât şi la alte drepturi şi libertăţi decât declaraţiile din America de Nord.

Profesorul Tudor Drăganu în opera citată, apreciază ca trăsătură definitorie a Declaraţiei, caracterul ei formativ – juridic, întrucât drepturile fundamentale şi libertăţile sunt recunoscute indivizilor fără a se menţiona obligaţiile care revin statului, de-a asigura mijloacele materiale necesare pentru a le exercita.

Influenţa Revoluţiei franceze a fost foarte puternică în Ţările Române aşa încât aceste aspiraţii sau regăsit în documentele revoluţiei de la 1848 din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.

Curentul revoluţionar burghez s-a manifestat în primul rând în Moldova, iar ulterior în Muntenia odată cu Proclamaţia de la Izlaz din 1948, care pe lângă un program politic cuprindea şi principalele libertăţi individuale burgheze, şi principii de organizare politică a statului. Proclamaţia de la Izlaz prezintă o mare valoare în dezvoltarea sistemului constituţional din România, dar în aprecierea ei pe plan istoric nu este asimilată unei constituţii, fiind o simplă declaraţie de drepturi inspirată din Declaraţia Franţei.

După Regulamentele Organice adoptate, în anul 1831 în Muntenia, şi în anul 1832 în Moldova, în care au fost introduse reglementări noi de organizare statală, la 9-21 iunie 1848 a fost adoptată sub presiunea maselor Proclamaţia de la Islaz în care, după cum am văzut, se proclamă independenţa administrativă şi legislativă, separaţia puterilor, egalitatea drepturilor politice şi alte reglementări cu un profund spirit democratic.