Psihologie juridică

1) I. Psihologia ca ştiinţă şi rolul ei în sistemul ştiinţelor;

II. - obiectul psihologiei judiciare.

Psihologia judiciară ca ştiinţă şi practică se adresează tuturor categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii.

Psihologia judiciară este o disciplină distinctă formativ aplicativă şi de cultură profesională având ca obiect studierea nuanţată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţei legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă a comportamentului uman cu finalitate judiciară sau criminogenă. Psihologia judiciară studiază inteligenţa, caracterul, aptitudinile sociale şi atitudinile morale ale delicventului recurgând la teste de psihologie experimentală.

II. - obiectul psihologiei judiciare.

Psihologie înseamnă ştiinţa despre psihic sau despre suflet. Un pas însemnat în clasificarea orientărilor psihologice care au contribuit la delimitarea obiectului psihologiei putem realiza utilizând un triplu criteriu :

- elementele de conţinut;

- metodologiile şi metodele folosite;

- finalitatea avută în vedere.

Pe baza acestor criterii se pot delimita 4 orientări cu privire la obiectul psihologiei :

- cei care consideră viaţa psihică interioară a individului ca obiect al psihologiei, indiferent de natura, forma sau calitatea ei

- cei care identifică acest obiect cu studiul comportamentului, observarea şi măsurarea acestuia cu mijloace obiective.

- cei care apreciază drept esenţial pentru psihologie studiul activităţii şi conduita individului.

- personalitatea, omul concret interpretat ca întreg, ca unitate ce trebuie să preocupe în cel mai înalt grad psihologia.

Obiectul de studiu al psihologiei generale îl constituie studiul activităţii psihice a omului concret în raport cu ansamblul determinărilor sale generale esenţiale.

Obiectul de studiu al psihologiei este de natură relaţională fiind în acelaşi timp rezultatul şi agentul unor relaţii.

2) I. Apariţia psihologiei ca ştiinţă autonomă

Constituirea psihologiei ca ştiinţă autonomă s-a realizat abia cu un secol în urmă ca apoi la începutul sec. XX şi apoi în decursul lui să se constituie marile construcţii teoretice şi metodologice. Existenţa a numeroase orientări, teorii, concepţii psihologice, asociaţionism, behaviorism, gestaltism, psihanaliză, psihologie umanistă face dificilă delimitarea obiectului psihologiei.

Cercetările cu caracter aplicativ i-au amploare pe mai multe direcţii:

- psihologia fundamentală sau generală

- psihologia socială, politică, militară

- psihologia educaţiei şi psihopedagogia

- psihologia deficienţelor şi handicapaţilor

- psihologia culturii şi psihologia culturii de masă şi a mijloacelor de comunicaţie în masă

- psihologia muncii cu accent special pe psihologia industriei şi a mediului industrial

- psihologia şi psihosociologia petrecerii timpului liber

- psihologia economico-comercială şi de marketing

- psihologia militară şi a războiului, războiul psihologic.

II. Posibilitatea explicării comportamentului uman în termeni probabilistici.

Omul acţionează în mod obişnuit raţional dar poate acţiona şi automat sau chiar iraţional. Astfel neomogenitatea mediilor de provenienţă care exercită presiuni diferite generând necesităţi şi motivaţii variate iar rezistenţa diferită la tentaţii generează nevoia de a acţiona la nivelul societăţii pentru a proteja persoanele de indivizi capabili să comită acte antisociale.

Comportamentul antisocial poate include toate tipurile de comportamente care constituie încălcări sau devieri de la sistemul de legi, norme, reguli ale societăţii făcând parte ori interferându-se cu categoria care în care intră şi concepte cum sunt : devianţa, comportamentul anomic, comportamentul aberant, criminalitatea etc.

Clasificare :

a. comportamente antisociale cu caracter instituţionalizat, formal unde se includ toate manifestările care se abat de la normele şi regulile instituţionalizate cum sunt legile ţării şi întreg sistemul de acte normative

b. comportamente antisociale cu caracter informal neoficial în care sunt incluse manifestările care se abat de la norme şi reguli neinstituţionalizate cum sunt regulile elementare de convieţuire în societate, bunele maniere, principiile morale generale, etc.

3) I. Deosebirile dintre percepţii şi reprezentări

Percepţiei îi revine un rol deosebit în reglarea raporturilor omului cu lumea considerată ca mediu existenţial, asupra comportamentului şi având impact nu numai cu lumea în sine ci şi modul în care este percepută de el această lume. Percepţia se va desfăşura şi realiza pe coordonate diferite nu numai în funcţie de valorile fizice ale obiectului ci şi de coeficientul de complexitate şi de pregătire a personalităţii subiectului receptor.

Reprezentarea este un proces cognitiv – senzorial care cuprinde orice redare mintală a unor situaţii, obiecte şi fenomene în absenţa acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor. Se pot manifesta : spontan, provocate de acţiunea unor stimuli nemijlociţi, pe baza unor evocări intenţionate, pe baza unor stimuli verbali.

Reprezentarea înfăţişează obiectul în absenţa acestuia deci are un grad de intuitivitate mai redus faţă de percepţie. Deşi superioare ca grad de generalitate imaginile din reprezentări prin absenţa stimulului sunt mai fragmentate, lipsite de vivacitatea specifică percepţiei.

Fiind fluctuantă şi instabilă reprezentarea este uşor contrazisă în structura sa de diferite noi percepţii. De regulă imaginile reprezentării sunt mai şterse decât percepţiile.