Răspunderea Transportatorului

Capitolul I. Cadrul general al răspunderii

1. Obiectul răspunderii transportatorului

În faza deplasării mărfii pe itinerarul stabilit, cărăuşul executându-şi astfel principala prestaţie caracteristică la care s-a angajat prin contractul de transport, răspunde de neîndeplinirea obligaţiilor corespunzătoare. Fapte specifice, imputabile eventual transportatorului, sunt: pierderea totală sau parţială a mărfii; avarierea acesteia; întârzierea în eliberarea încărcăturii la destinaţie. Oricare dintre menţionatele acţiuni sau inacţiuni se analizează, în cadrul elementelor constitutive ale răspunderii, ca fapte contractual ilicite.

2. Cadrul legal

În temeiul contractului de transport, ambele părţi, atât cărăuşul, cât şi expeditorul (respectiv destinatarul) îşi asumă o serie de obligaţii. Încălcarea acestor îndatoriri poate avea consecinţa să le angajeze răspunderea civilă. Din punctul de vedere arătat, principalele particularităţi au ca obiect situaţia cărăuşului. Dimpotrivă, răspunderea expeditorului sau destinatarului nu implică decât circumstanţieri minore, în raport cu dreptul comun.

Regimul juridic corespunzător este statornicit mai întâi de reglementările de drept comun, fie ale art. 1073-1090 Cod civil în cadrul răspunderii contractuale, fie ale art. 998-1000 Cod civil în cazul unui delict sau cvasidelict. În completare se aplică norme specifice de drept comercial, privitoare îndeosebi la răspunderea contractuală. Din acest punt de vedere, transportul de mărfuri beneficiază de un regim mai elaborat decât cel de persoane. Primul este cârmuit, în materie de răspundere, de dispoziţiile art. 420, 423 şi 425 şi urm. Cod comercial.

3. Pierderea mărfii

Dispariţia încărcăturii, îndeosebi prin distrugere (incendiu, accident rutier etc.) în timpul transportului constituie de obicei un fapt material cert, care nu suscită dificultăţi pe plan probator. În alte situaţii însă pierderea mărfii poate fi nesigură, deductibilă numai din împrejurarea că nu a ajuns la destinaţia convenită. Spre a se curma starea de dubiu în atare situaţii neclare, s-au instituit anumite prezumţii juris tantum de pierdere, reglementând totodată consecinţele găsirii ulterioare a încărcăturii presupusă ca dispărută. Acestea sunt:

a) Prezumţia de pierdere operează în două situaţii, stabilite distinct. În primul rând, beneficiarul transportului „poate să considere marfa pierdută, fără a prezenta alte dovezi, când aceasta nu a fost eliberată în termen de 30 de zile de la expirarea termenului convenit”. În subsidiar şi anume dacă prin scrisoarea de trăsură nu s-a fixat data ajungerii la destinaţie, marfa va fi presupusă ca pierdută la expirarea unui termen de 60 de zile de la primirea ei de către cărăuş în vederea executării deplasării.

b) Infirmarea prezumţiei de pierdere prin găsirea ulterioară a mărfii. Această împrejurare comportă consecinţe diferite, după cum beneficiarul transportului, care a primit despăgubiri de la cărăuş, este sau nu interesat să intre totuşi în posesia mărfii considerate ca dispărute, după eventuala ei descoperire. Cel în drept dispune, cu alte cuvinte, de o opţiune.

Dacă vrea să obţină eliberarea încărcăturii trebuie „să ceară în scris, să fie încunoştiinţaţ imediat, în cazul în care marfa ar fi gasită în cursul anului care urmează plăţii despăgubirii”. La rândul său, transportatorul este obligat să comunice tot în scris petiţionarului confirmarea primirii unei astfel de cereri.

c) Dezinteresul destinatarului faţă de marfa regăsită. Pasivitatea se poate

manifesta în două moduri. Mai întâi prin lipsa cererii de eliberare a încărcăturii pierdute, în eventualitatea descoperirii ei ulterioare. În al doilea rând, prin lipsa de răspuns la înştiinţarea despre regăsirea mărfii, trimisă de către transportator persoanei îndreptăţite să obţină eliberarea.

4. Întârzierea la eliberarea mărfii

Se consideră că există întârziere „atunci când marfa nu a fost eliberată în termenul convenit”. Respectarea datei fixate pentru ca încărcătura să ajungă la punctul terminus este obligatorie, fără să fie nevoie în acest scop de vreo avertizare a transportatorului. Nu se cere ca expeditorul sau destinatarul să-i atragă atenţia nici asupra urgenţei, nici că termenul are caracter imperativ. Sosirea punctuală, în chiar ziua convenită, se impune de la sine, de plin drept.