Războiul Terestru

1. INSTITUIREA STĂRII DE BELIGERANŢĂ

Începerea războiului pune capăt relaţiilor din timp de pace şi instituie starea de beligeranţă. Din acest moment, relaţiile dintre părţile la conflict sunt guvernate de dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate.

Există o regulă foarte veche, potrivit căreia, momentul trecerii de la starea de pace la starea de beligeranţă este marcată printr-un act de avertizare

1.1. Regula avertizării prealabile

Originea regulii avertizării prealabile o întâlnim încă din antichitate.

De exemplu, romanii, înainte de a declanşa ostilităţile, trimiteau la adversar pe pater patratus, şeful feţialilor sau heralzi de arme, cu misiunea de a le prezenta pretenţiile. După trei zile, dacă nu erau satisfăcute cererile, heraldul se întorcea acasă. Apoi Senatul hotăra declanşarea războiului şi pater patratus era trimis la frontieră pentru a face cu glas tare declaraţia de război.

La greci, trecerea la starea de război se marca prin trimiterea unui miel ca avertisment pe teritoriul cetăţii adversare (semnificaţia era că întregul teritoriu al acesteia va fi transformat în păşune).

Uzanţa avertizării prealabile este abandonată în sec.XVII şi reluată în sec.XIX.

În 1907, la Haga, este adoptată Convenţia a III-a privind începerea ostilităţilor. Potrivit acesteia, avertizarea reprezintă o comunicare prealabilă şi neechivocă, făcută de un stat altuia, potrivit căreia starea de pace a încetat între ele şi a fost înlocuită cu starea de război.

Modalităţi juridice de avertizare

Considerând că, pentru securitatea relaţiilor paşnice, ostilităţile nu trebuie să înceapă fără o avertizare prealabilă, Convenţiai a III-a de la Haga, din 1907, stabileşte că avertizarea prealabilă a adversarului poate fi făcută prin două modalităţi - declaraţia de război motivată şi ultimatumul cu declaraţie de război condiţionată - cu precizarea că aceeaşi convenţie cere să se notifice declararea starii de război şi puterilor neutre.

Declaraţia de război motivată produce efecte immediate; practic, războiul poate începe imediat după notificare. Dreptul internaţional public nu stabileşte cine poate face în mod efectiv declaraţia, dar din practica statelor rezultă că parlamentul sau guvernul pot declara război. Principala condiţie a declaraţiei de război este ca ea să fie motivată, adică să precizeze ce anume a determinat recurgerea la acest instrument pentru rezolvarea diferednului. Se poate constata cu uşurinţă că, de-a lungul istoriei din ultimul secol, rareori s-a întâlnit în practică prezentarea motivelor reale care au dus la declararea războiului.

Ultimatumul (ultimatum verbum (lat.) = ultimul cuvânt) reprezintă o somaţie neechivocă adresată de un stat altuia, prin care formulează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească într-un termen dat, în caz contrar fiind declanşată starea de război. În practica statelor s-au întâlnit mai multe forme de punere în aplicare a acestei modalităţi de avertizare, precum declaraţia de război condiţionată sau declaraţia cu ameninţare însoţită de o somaţie cu termen .

Care este situaţia juridică a avertizării prealabile în dreptul internaţional contemporan ? Practic, pornind de la principiile fundamentale ale dreptului internaţional public actual, avertismentul prealabil echivalează cu o ameninţare cu forţa, ceea ce a dus la caducitatea acestuia. Potrivit Cartei ONU, art.2, par.4, statele au obligaţia de a se “abţine în relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite”. Această prevedere, denumită şi principiul neagresiunii, reafirmată şi dezvoltată ulterior prin numeroase documente, interzice practic statelor să declare război de agresiune. Este motivul pentru care în conflictele armate care au urmat războiului al doilea mondial, statele nu au mai utilizat avertismentul prealabil, nedorind să se transpună singure în ipostaza de state agresoare. De la această interdicţie, dreptul internaţional stabileşte câteva excepţii, şi anume:

- în situaţia în care statele îşi exercită dreptul la legitimă apărare individuală sau colectivă;

- pentru aplicarea măsurilor sancţionatorii de către Consiliul de Securitate împotriva agresorilor sau în cazul intervenţiilor pentru aplanarea situaţiilor care pun în pericol pacea şi securitatea internaţională;

- în cazul mişcărilor de eliberare naţională care luptă pentru eliberare de sub ocupaţie străină, împotriva regimurilor rasiste sau împotriva dominaţiei coloniale.

1.2. Instituirea şi efectele stării de beligeranţă

Indiferent de modalitatea de instituire a stării de beligeranţă, cu sau fără avertizare prealabilă, intră în funcţiune dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, care conţine reguli cu privire relaţiile dintre părţi, cetăţenii inamici, resortisanţii statelor beligerante etc., reguli stabilite fie prin tratate multilaterale, fie prin tratate bilaterale, acorduri între părţile la conflict.