Regimul Juridic

Libertatea fundamentală de exprimare şi libertatea presei (reglementate în Proiectul de Tratat constituţional european şi-n constituţiile naţionale)

Libertatea de exprimare este dreptul fundamental al omului de a-şi exprima public gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel. Exprimarea se poate realiza sub orice formă - viu grai, scris, imagini, sunete - şi prin orice mijloace de comunicare în public: presă, întruniri, asocieri, reţele informaţionale etc. În funcţie de mijlocul de comunicare în public, exerciţiul libertăţii de exprimare se realizează prin mai multe modalităţi, fiecare implicând, la rândul său, existenţa unor drepturi şi libertăţi specifice.

Libertatea de exprimare reprezintă cadrul general şi implică libertatea presei, dar nu se confundă cu aceasta. Faţă de alte modalităţi de exprimare în public, exprimarea prin presă comportă anumite particularităţi în privinţa obiectului, a titularilor, a mijloa¬celor de exercitare şi a finalităţilor. Acestea sunt incluse, desigur, în conţinutul generic al libertăţii de exprimare, dar determină specificul libertăţii presei.

Datorită specificului libertăţii de exprimare prin presă, multe constituţii ale ţărilor democratice reglementează libertatea presei distinct de libertatea de exprimare. Păreri în sensul recunoaşterii unui drept constituţional distinct s-au exprimat şi în doctrina română. Dr. Victor lonescu arată că între cele două drepturi pot exista conflicte, în mass media întâlnindu-se restricţii şi limitări care nu se regăsesc în conţinutul libertăţii de exprimare. Aceasta s-ar datora faptului că presa se bucură de imunitate doar dacă informaţiile publicate sunt compatibile cu ordinea constituţională .

În sens restrâns, termenul presă reprezintă denumirea generică dată publicaţiilor periodice şi emisiunilor radio-TV, destinate sau folosite ca mijloace de exprimare şi de informare în masă. În sens larg, noţiunea semnifică întreaga activitate de informare în masă, inclusiv mijloacele materiale şi umane cu ajutorul cărora se realizează această informare.

Astfel, între libertatea de exprimare şi libertatea presei nu putem pune semnul echivalenţei, chiar dacă prima o implică pe cea de-a doua. Libertatea presei are un conţinut complex, presupunând nu numai libertatea activităţilor spirituale, ci şi a celor materiale, care îi fac posibil exerciţiul; este o garanţie atât a dreptului la libera exprimare, cât şi a dreptului la informare. O presă liberă presupune libertatea activităţilor pe care le implică realizarea acestor două drepturi.

Libertatea presei este esenţială pentru cultura pluralistă şi implicit pentru democraţie. O presă liberă înseamnă diversitatea informaţiilor şi a opiniilor pe care oamenii şi ie pot însuşi în funcţie de propriile lor convingeri şi pot participa astfel la viaţa socială, la apărarea valorilor democratice. Pe baza acestor informaţii, „oamenii pot evalua anumite situaţii, pot anticipa anumite tendinţe ale evenimentelor şi pot optimiza, în cunoştinţă de cauză, deciziile lor" . Pentru ca informaţiile şi opiniile care ajung la public să fie reale şi oneste, presa trebuie să fie liberă. Dacă asupra presei se exercită presiuni, evident şi informaţia îşi va pierde din obiectivitate, iar opiniile vor deveni partinice.

Rolul presei este de a problematiza, a supune dezbaterilor aceste decizii, în special a celor cu caracter politic, întrucât acestea au incidenţă asupra tuturor domeniilor vieţii sociale. Prin medierea presei, care transmite informaţii într-o formă accesibilă, publicul poate cunoaşte fapte şi date din societate, le poate evalua formându-şi anumite convingeri. în urma unui proces de confruntare, se creează opinia publică, şi aceasta, nu presa în sine, exercită presiuni asupra factorilor de decizie în scopul armonizării acţiunilor puterii cu interesele cetăţenilor.

Privită prin prisma funcţiilor sale, media are o importanţă majoră atât pentru evoluţia societăţii în ansamblu, cât şi pentru cea a indivizilor care o formează. Iar libertatea presei reprezintă condiţia esenţială pentru ca exerciţiul acestor funcţii să aibă efecte pozitive.

Reglementări în domeniul presei în România Constituţia României

Libertatea esenţială, care comandă existenţa şi conţinutul altor libertăţi, precum cea religioasă, a cuvântului sau a presei este libertatea conştiinţei. Potrivit art.29, al.(l) din Constituţie, libertatea gândirii şi a opiniilor nu poate fi îngrădită sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie contrară convingerilor sale.

Însă gândurile şi opiniile intră în circuitul juridic doar dacă sunt exprimate. Atâta vreme cât nu sunt exprimate, gândurile sau opiniile nu au nevoie de protecţie. Aceasta determină existenţa libertăţii de exprimare, ca drept fundamental al omului, precum şi necesitatea garantării ei. Conform art.30 din Constituţie, „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel sunt inviolabile".

Legea fundamentală impune garanţiile libertăţii de exprimare prin presă, limitele acesteia şi responsabilitatea persoanelor care le încalcă. Garanţiile libertăţii presei constau în libertatea de a înfiinţa publicaţii, în interzicerea cenzurii şi a suprimării publicaţiilor, dar şi în posibilitatea ca autorităţile să impună, prin lege, obligarea mijloacelor de comunicare în masă de a face publică sursa finanţării.

Limitele libertăţii de exprimare sunt marcate de art.30, al.(6) şi (7). Omul este. liber să se exprime atâta vreme cât nu aduce nici un prejudiciu altuia sau societăţii în ansamblu. Astfel, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. De asemenea, Constituţia şi legile interzic defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la războiul de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

Prin depăşirea acestor limite se trece în câmpul delictual, urmând răspunderea civilă şi/sau penală.

Dacă în domeniul audiovizualului există deja conturată o legislaţie care tinde spre standardele europene, în cazul presei scrise toate proiectele de lege propuse până acum de către diferite formaţiuni politice sau de către Guvern au eşuat, Reprezentanţii marilor ziare au văzut, de fiecare dată, în aceste propuneri legislative o încercare de „sugrumare" a libertăţii presei. În ultimii ani, jurnaliştii din România au manifestat o opoziţie tot mai puternică faţă de tentativele de adoptare a unei legi a presei. Această opoziţie are la bază temerile că „datorită unor remanente ale vechii mentalităţi totalitare, orice proiect proclamat ca urmărind asigurarea libertăţii presei, odată intrat în malaxorul Parlamentului, va ieşi ca o lege de îngrădire a libertăţii presei".

Din acest motiv, până în mai 2000, când a fost abrogată Legea presei nr.3/1974, aceasta era singura reglementare specială incidentă presei scrise. Însă, cea mai mare parte a acestui act normativ era abrogată implicit de dispoziţiile constituţionale, datorită caracterului lor pronunţat politic. Pe de altă parte, o serie de dispoziţii din legea presei, cum sunt cele referitoare la organizarea activităţii de presă, editarea şi difuzarea presei, atestarea şi încadrarea în muncă a ziariştilor au devenit inaplicabile datorită noilor realităţi social-economice. Totuşi, specificul acestor activităţi impune reglementări speciale, de natură să asigure libertatea presei privită prin prisma com¬plexităţii sale şi a importanţei sociale pe care o presupune.

Multe dintre propunerile legislative de până acum prevedeau doar măriri ale pedepselor la infracţiunile de drept comun în cazul în care sunt săvârşite prin presă, cauză din care au şi eşuat. Mărirea pedepselor aplicabile jurnaliştilor este o soluţie care poate duce doar la intimidarea acestora, la o autocenzură exagerată şi nu la restabilirea drepturilor celor vătămaţi. Ceea ce trebuie urmărit este concilierea principiului democratic al libertăţii presei cu cel al respectului demnităţii umane, vieţii private şi dreptului la propria imagine. Acest obiectiv s-ar putea realiza prin instituirea unei răspunderi specifice, care să excludă pedeapsa închisorii, şi a unor proceduri de natură să asigure urgenţa şi, implicit, eficacitatea dreptului la replică.