Retorică

Facultatea de drept

Semestrul I

1. Definitie.

Retorica este o disciplina de deschidere, de cultura, un domeniu interdisciplinar si in istoria ideilor in care includem retorica, se inregistreaza asemenea epoci de declin, urmate de o reinviere a problematicii, o restituire si o reabilitare. De aceea traiectoria sa sinuoasa, de la stiinta care oferea un ideal formativ in antichitate, pina la stadiul de indreptar destinat oratorilor si scriitorilor nu trebuie sa surprinda. Dintre toate disciplinele antice, retorica a meritat in gradul cel mai inalt numele de stiinta, chiar de regina a stiintelor, cum a fost denumita mai ales oratoria judiciara, menita sa fie slujitoarea devotata a adevarului, prin intermediul persuasiunii. De aceea a fost considerata arta sau stiinta de a convinge. Sute de ani, in strinsa legatura cu afirmarea democratiei, aceasta arta a dominat viata politica a Greciei si a Romei antice. Declinul sau a inceput sub Imperiul Roman, o data cu restringerea drepturilor si libertatilor cetatenesti. Involuntar, retorii si sofistii au contribuit la acest declin. Retorica devine un instrument periculos, nociv, pe plan etic si politic. Retorica este calea prin care filozofia isi poate amplifica domeniul de cercetare, oferind conditii extrem de adecvate adincirii relatiilor interdisciplinare. Astazi, ea este revendicata nu numai de filozofi, ci si de stilisticieni. Studiul elocintei influenteaza in mare masura inteligenta umana si in acest fel se amplifica si capacitatea ratiunii de a stabili conexiuni cu lumea, retorica si logica, logica juridica mai ales, avind foarte multe puncte de contact. De-a lungul a 2 milenii si ½ de existenta, recunoscuta sau nu ca atare, retoricii i s-au dat sute de definitii. O grupare a acestor definitii in trei grupuri este reprezentata de:

a). Primul tip de definitie trimite la trimite la retorica generatoare de persuasiune, mai ales in domeniul politic si judiciar. Platon, Isocrate, Aristotel, Cicero au considerat ca esenta acestei discipline o constituie persuasiunea. Persuasiunea este actiunea de a persuada, de a trezi in auditoriu o credinta prin mijloace atit afective, cit si rationale. Persuasiunea poate fi obtinuta prin diverse mijloace sui generis la care modernii au adaugat si multe altele  forta fizica, influenta, puterea si banii fiind cele mai vizibile, din pacate. Retorica este deci inteleasa ca forta de a convinge prin discursul persuasiv.

b). Al doilea tip de definitie este caracteristic elocintei post-ciceroniene, iar aici persuasiunea apare rar ca nota caracteristica a retoricii. In aceasta conceptie retorica este arta de a aduna, alege si nuanta cu infrumusetarea cuvenita, tot ce poate servi ca sa convinga in materie politica

c). Cel de-al treilea tip de definitie este frecvent intilnit in evul mediu si mai tirziu, si conform acestei definitii, retorica este o stilistica practica.

In cazul retoricii judiciare, definitia care convine in cea mai mare masura este aceea care pune accentul in primul rind pe persuasiune, pe convingerea auditoriului, in speta a judecatorului. Retorica este deci arta de a convinge prin discurs pentru a determina o adeziune justa. Totodata trebuie sa mentionam ca retorica mai inseamna teoria, invatarea si practicarea acestei arte. Persuasiunea este o calitate esentiala a discursului care marcheaza in mod decisiv realizarea obiectivului final al oricarei cuvintari, adica obtinerea adeziunii la punctul de vedere al oratorului. Aceasta presupune un asamblu de procedee, distribuite pe 2 laturi definitorii: - latura argumentativa (care grupeaza argumente tip, procedee ce tin de ratiune); - latura oratorica (stilistica  grupind mijloace de influentare a afectivitatii). Cele doua laturi sint inseparabile, si isi gasesc concretizarea in discurs, care este o structura dialogica, in sensul ca el presupune un emitator (oratorul) si un receptor (auditorul).deci cele trei elemente esentiale ale actului oratoric sint: orator, discurs, auditor. Calitatile de baza care se cer unui orator sint: inteligenta, rafinament, cultura, onestitate. Face parte din deontologia oratorica sa slujeasca intotdeauna adevarul si dreptatea. Oratorul nu trebuie sa foloseasca niciodata tehnica persuasiunii pentru a corupe.

2. Sofistii.

Sofistii sint cei dintii profesori de retorica, responsabili, in mare parte, atit de erorile cit si de reusitele acestei discipline. Termenul  sofist  avea sensul de  invatat, savant - . in centrul preocuparilor lor se afla omul, capacitatea sa de cunoastere (relativa si nesigura). Principalul scop al sofistilor este formarea omului politic, capabil sa conduca cetatea, sa fie intotdeauna eficace, superior. Sofistii urmareau sa faca din elevii lor buni cetateni, care sa-si organizeze in mod optim atit viata particulara, cit si viata publica. Sofistii nu-si aroga dreptul de a fi posesorii unui adevar absolut despre fiinta sau despre om; pur si simplu, ii incredinteaza pe discipoli ca vor avea dreptate intotdeauna daca urmeaza preceptele lor. Invatarea retoricii presupunea doua aspecte: - teoria disciplinei (era destul de restrinsa si consta in notiuni generale ce puteau fi adaptate in cazuri de orice fel); - practica  foarte extinsa, ce includea exercitii oratorice, bazate pe planul-tip al discursurilor judiciare. Pentru sofist, lumea inconjuratoare, nu are nici o valoare in sine, ci numai in raport cu fiinta umana, care o percepe si o judeca. Sofistii adaugau artei oratorice o logica subtila, preferind, in general, un fel de scepticism metafizic. Cei mai ilustrii sofisti sint: - Protagoras din Abdera (485  411 i.e.n.); - Gorgias din Leontinoi (485  380 i.e.n.); - Prodicos din Keos (460  398 i.e.n.).

Protagoras  este cel mai important ginditor din miscarea sofista, prieten al lui Pericle, Euripide si Socrate. Ideea fundamentala a conceptiei sale este concentrata in maxima:Omul este masura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt intru cit sunt si a celor ce nu sunt, intru cit nu sunt. Protagoras este un ateu, refuzind sa discute existenta zeilor din cauza unor obstacole insurmontabile, acuzat si condamnat pentru impietate, incercind sa scape de executie, paraseste Atena si moare intr-un naufragiu. Dialectica lui Protagoras se sprijina pe doua teme: - in orice problema exista doua puncte de vedere opuse; - putem face sa triumfe teza mai slaba in detrimentul celei mai tari.