Succesiuni

I Noţiunea de succesiune

Textul art 644 C. civ., enumerând modurile de dobândire a proprietăţi arată că ea poate fi dobândită şi prin succesiune sau legate.

Terminologic cuvântul succesiune are un înţeles larg şi unul restrâns. In sens larg, el desemnează orice transmisiune de drepturi, chiar cu titlu particular. Stricto sensu are două semnificaţii:

a) de transmitere a patrimoniului unei persoane fizice decedate, la una sau mai multe persoane în viaţă. In acest sens spunem că o persoană succede alteia;

b) de patrimoniu transmis mortis causa. Exemplu, atunci când spunem că moştenirea este vacantă sau că este insolvabilă.

Titlul I din cartea III-a Cod civil, reglementează succesiunea, stabilind prin art.650 că ea se transmite prin lege sau testament. Adăugăm că uneori ea este transmisă contractual ( donaţia mortis causa ).

1. Este legală când transmiterea are loc în virtutea legii, fiindcă este lăsată de o persoană care a decedat fără să lase un testament. De aceea se mai numeşte şi succesiune ab intestat.

Moştenirea legală este de două feluri: regulată sau legitimă, atunci când este deferită rudelor sau soţului şi neregulată când este dobândită de stat ( art.651 C.civ)

2. Succesiunea este testamentară, dacă decujus stabileşte prin actul juridic unilateral – testamentul - soarta bunurilor lăsate de el ( art.856 C.civ.)

Persoana decedată al cărei patrimoniu face obiectul. transmisiunii succesorale este denumit „ decujus”. Cei care culeg bunurile lăsate de ei se numesc moştenitori , erezi, succesori, dacă transmisiunea are loc ab intestat şi legatari, dacă are loc în temeiul unui legat.

Legatarul poate fi universal, cu titlu universal şi cu titlu particular. Primul şi al doilea primeşte întregul sau o fracţiune din patrimoniu , iar ultimul bunuri individualizate ( art.887 C. civ. ).

II. Fundamentul moştenirii

După moarte, toate legăturile omului cu bunurile se rup, de aceea ele fiind vacante ar trebui să fie culese de primul ocupant. Cu toate acestea dintotdeauna bunurile au fost transmise uneia sau mai multor persoane după reguli determinate. Care au fost raţiunile care au determinat adoptarea regulilor de transmitere a bunurilor defunctului ?

Prima justificare a moştenirii, în ordine cronologică, a fost găsită în caracterul familial al proprietăţii. Cât timp bunurile nu aparţin unui individ, ci clanului familiei, şeful acesteia exercită dreptul asupra bunurilor. La moartea lui funcţia o prelua alt membru

Odată cu încetarea proprietăţii familiei, nevoia de perpetuare a proprietăţii a impus instituţia moştenirii. Altfel, nimeni nu ar mai încheia un act juridic dacă ar şti că odată cu persoana se stinge şi proprietatea.

O altă fundamentare este aceea că dacă proprietarul poate dispune oricând în timpul vieţii de proprietatea sa de ce nu ar putea s-o facă şi pentru data morţii sale. De aceea în dreptul roman regula era că succesiunea se culegea în temeiul unui testament lăsat de defunct şi numai prin excepţie, în cazul lipsei testamentului, dreptul civil sau pretorul chemau rudele defunctului la moştenire. Regulile moştenirii ab intestat stabileau o ordine a chemării la succesiune care se prezumă a fi cea mai apropiată de ceea ce ar fi dorit defunctul, ele ţinând locul testamentului, fiind un testament prezumat al acestuia.

In concluzie moştenirea îşi găseşte fundamentul în voinţa prezumată a defunctului ori în expresia voinţei lui pentru cazul decesului şi acesta este şi fundamentul actualului Cod civil.

Există însă şi alte instituţii ale transmisiunii moştenirii, care trebuiesc justificate.

a) Oricât de liberală ar fi concepţia legiuitorului despre libertatea şi individualitatea proprietăţii, din spirit de ocrotire socială a membrilor familiei, legea limitează însă dreptul lui decujus de a dispune de bunurile succesorale, creând aşa numita rezervă succesorală care este o cotă parte, atribuită de lege unor categorii de succesori: copii, părinţi, soţul supravieţuitor etc.

b) Ordinea în care succesorii erau chemaţi de lege la moştenire a diferit de la o societate la alta, în funcţie de interesele societăţii. Până la destrămarea societăţii feudale, prioritară era păstrarea averii familiei, astfel că la succesiune veneau în primul rând fii şi apoi fiicele. In prezent ordinea este stabilită în funcţie de gradul de rudenie Înţelegerea acestor reguli necesită unele explicaţii.

Regimul juridic actual al moştenirii, reglementat de Codul civil este preluat în mare parte după regulile codului civil francez, dar şi după regulile vechiului drept românesc. El este o îmbinare între regulile dreptului roman individualist şi cele ale cutumelor germane, inspirate din ideea de solidaritate familială.

Specific primei concepţii era ideea că succesiunea se transmite în primul rând prin testament, potrivit voinţei testatorului limitată în mică măsură pentru ocrotirea unor membrii ai familiei. Este, de asemeni, specific ei ideea că patrimoniul succesoral este o unitate indivizibilă în sensul că moştenirea nu se împarte în mase de bunuri după natura sau originea lor, iar pe de altă parte moştenirea nu poate fi transmisă în acelaşi timp prin testament şi prin lege, deoarece moştenirea ab intestat funcţiona în lipsa testamentului.

Specific celei de a doua concepţii este principiul că succesiunea este legală. Prin testament se puteau face doar legate, adică liberalităţi, dar nu se puteau institui moştenitori, deoarece, se spunea că doar Dumnezeu poate face un moştenitor. In al doilea rând, potrivit acestui tip de drept, bunurile aparţin mai mult grupului familiei decât individului şi de aceea numai un membru al familiei putea fi chemat la moştenire. In al treilea rând, masa succesorală nu mai era unitară, ci divizată în două categorii : bunurile mobile şi achizitele, adică imobilele, dobândite de defunct în timpul vieţii, pe altă cale decât moştenirea. Acestea erau transmise rudelor după proximitatea gradului de rudenie. Pe de altă parte bunurile proprii, adică cele moştenite de la familie nu puteau fi dobândite prin moştenire decât de rudele situate pe linia din care proveneau bunurile, chiar dacă în cealaltă linie ar fi fost rude mai apropiate în grad. După cum bunurile proveneau din linie maternă sau paternă, numai rudele din aceeaşi linie puteau moşteni. O a treia categorie de bunuri : mobile şi fieful erau privilegiul celui mai mare dintre fii. In fine, principiul limitării dreptului la libera testare prin instituirea rezervei.

Din combinarea acestor reguli dreptul civil francez şi apoi cel românesc a reţinut principiile: unităţii succesiunii, afecţiunii prezumate a defunctului în stabilirea ordinii claselor de moştenitori, principiul că moştenirea ab intestat acţionează de drept, iar cea testamentară este o derogare de la regulă, instituţia sezinei – adică transmiterea de drept a posesiei bunurilor moştenirii.

.In timp, regulile codului au suferit modificări. Astfel a fost recunoscut dreptul la moştenire al copilului natural recunoscut ( art.63 C. fam.), a soţului supravieţuitor, care venea la succesiune după al XII-lea grad, iar în prezent (Legea 319/1944) intră în concurs cu toate rudele, inclusiv cu descendenţii.