Supravegherea procurorului în faza urmăririi penale

INTRODUCERE

Armonizarea dreptului penal şi a procedurii penale , la fel ca şi integrarea penală regională, rămân teme sensibile în Europa suscitând opinii divergente atât în lumea politică, cât şi în cea juridică. Autorităţile din statele membre ale Uniunii Europene sunt pe deplin conştiente că procesul de integrare europeană implică noi provocări pentru justiţia penală şi, mai ales, reforme profunde.

În România, ritmul legislativ în domeniul procedurii penale a devenit infernal, cu greu susţinut de specialişti. Evoluţia recentă a procedurii penale se explică şi prin influenţa jurisprudenţei Convenţiei Europene a drepturilor omului.

Reforma justiţiei este în curs de desfăşurare, pe rolul Parlamentului aflându-se mai multe proiecte de legi, care cu siguranţă, vor atrage importante modificări în legislaţia penală, în general şi procesual penală, în special.

Este clar că legislaţia penală română este într-o continuă transformare şi perfecţionare, care trebuie susţinută de specialişti în domeniu.

În această lucrare de licenţă mi-am propus să abordez atât specificul şi importanţa deosebită a fazei de urmărire penală cât şi a procurorului, dar şi nevoia de armonizare a legislaţiei procesual-penale româneşti, cu dispoziţiile cuprinse în dreptul procesual penal al statelor membre ale Uniunii Europene, în acest scop consacrând capitolul final abordării acestei direcţii de cercetare.

Pentru o bună rezolvare a unei cauze penale, procesul penal român, în structura tipică a sa, cuprinde trei faze: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor penale. În mod practic, identificarea autorului unei infracţiuni, prinderea acestuia şi administrarea probelor în vederea trimiterii în judecată impun existenţa unei faze procesuale premergătoare judecăţii, această etapă fiind urmărirea penală. A doua fază a procesului penal, judecata, permite continuarea soluţionării pricinii penale în condiţiile de publicitate, contradictorialitate şi de exercitare a dreptului de apărare, astfel încât hotărârea instanţei să exprime adevărul cu privire la fapta săvârşită şi gradul de vinovăţie a făptuitorului sintetizată în sancţiunea penală aplicată acestuia. Punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti penale, a treia fază a procesului penal, are menirea traducerii în viaţă a hotărârii penale şi realizarea scopului legii procesual penale.

Faza urmăririi penale are o importanţă deosebită. Ea este „cârma” procesului penal, în sensul că, în funcţie de probele adunate, judecătorul poate stabili vinovătia inculpatului mai departe, în faza de judecată. Legiutorul subliniază şi importanţa procurorului , prin aceea că el conduce şi supraveghează activitatea desfăşurată de organele de cercetare penală, în cauzele în care acestea sunt competente să efectueze urmărirea penală. De asemenea, în cauzele complexe prevăzute expres de lege, procurorul este obligat să efectueze el însuşi urmărirea penală, pentru o mai bună administrare a probelor, care să conducă la identificarea autorului, şi tragerea acestuia la răspundere, cu respectarea dispoziţiilor legale aflate în vigoare.

Având în vedere poziţia procurorului, legea procesual penală a prevăzut participarea obligatorie a acestuia şi la judecata în primă instanţă precum şi în căile de atac ordinare şi extraordinare.

I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND MINISTERUL PUBLIC

I.1 SCURT ISTORIC

Ministerul Public, ca instituţie procesuală, este rezultatul unui îndelung proces istoric. Cei mai mulţi autori apreciază că instituţia a apărut în Franţa, procurorii având atribuţia de a reprezenta interesele regelui în faţa instanţelor de judecată.

La început, procurorii aveau sarcina de a apăra interesele patrimoniale ale Coroanei în procesele judiciare, iar cu timpul, pe măsură ce funcţia lor trecea din domeniul privat - al Coroanei - în domeniul public - al statului -procurorii au dobândit atribuţia de a-i căuta pe delincvenţi şi de a susţine acuzarea.

În secolul al XIII-lea s-a înfiinţat Curtea de Justiţie franceză. În faţa acestei instanţe, regele era reprezentat prin avocaţi şi împuterniciţi speciali ,,les procureurs du roi’’, ale căror atribuţii erau statornicite în detaliu în Ordonanţa lui Filip al IV-lea cel Frumos în anul 1302.

În perioada Revoluţiei Franceze s-a cristalizat ideea că tragerea la răspundere penală printr-o acţiune publică aparţinând societăţii poate fi exercitată numai de un organism de stat specializat în acest sens, denumit Minister Public, fiind alcătuit din procurori. Noua funcţie publică aparţinea executivului, iar procurul nu îl mai reprezenta pe suveran în litigiul juridic, ci societatea, ca singură deţinătoare a dreptului de tragere la răspundere penală a celor ce săvârşesc infracţiuni.