Teoria generală a dreptului

TEMA I

TEORIA GENERALA A DREPTULUI SI LOCUL EI ÎN SISTEMUL

STIINTELOR JURIDICE

1. Necesitatea studierii dreptului

Fenomenul dreptului reprezinta, asa cum vom desprinde pe parcurs, ansamblul regulilor obligatorii de conduita, reguli care consacra drepturi, libertati si obligatii determinate, decurgând din relatiile interumane si a caror respectare este garantata, la nevoie, de catre forta publica .

Dreptul se deschide spre valorile sociale, chintesenta a aspiratiilor comunitatii; promovarea si apararea lor este vitala pentru fiintarea societatii civile si a statului de drept. O buna parte a valorilor sociale este consfintita juridic, dobândind astfel forma dreptului, a normelor juridice.

Pentru statul autentic democratic, modelarea juridica a relatiilor dintre oameni înseamna, în ultima instanta, rationalizarea sui-generis a necesitatii sociale, care devine, în acest mod, o necesitate constientizata si asumata. Dreptul este o expresie normativa specifica a acestui proces continuu de raportare activa la necesitatea nuda, de cunoastere si modelare sistematica a contextului istoric si a relatiilor interumane în acord cu interesul general al comunitatii. Dreptul, prin valorile pe care le promoveaza, este un mod de umanizare a Fiintei istoriei si deci de afirmare a libertatii. El instituie, în ordinea sa, prin amintitul efort de rationalizare juridica a necesitatii, acele elemente de normativitate în masura sa exprime ontosul socio-uman. Lumea normelor juridice este o ipostaza, complementara celorlalte, a existentei umane.

Dreptul deriva din esenta omului ca zoon politikon (fiinta sociala), care îsi subsumeaza natura biopsihica conditiei sale sociale, în raport cu care, numai, libertatea sa dobândeste întemeiere axiologica (valorica) si sens constructiv, exprimându-se juridic prin drepturi, libertati si obligatii. Cunoasterea normelor de drept si, pe un plan mai cuprinzator, a fenomenului juridic este si trebuie sa fie mai mult decât reflectarea ca atare a fenomenalitatii juridice în constiinta insului, apropierea ei pur gnoseologica; poti astfel cunoaste dreptul si totusi sa înfaptuiesti nondreptul! Din perspectiva comportamentului uman dezirabil, cunoasterea autentica a dreptului este aceea care se continua organic în actiunea pozitiva de realizare a normativitatii juridice. A cunoaste legea înseamna a actiona în conformitate cu ea, iar asumarea constienta a legii, în genere a normei juridice, reprezinta momentul subiectual, corolar al împlinirii omului ca fiinta constienta si, pe aceasta baza, ca fiinta libera.

Cu atât mai necesar este în societatea statului de drept, la care aspira în ceasul de fata natiunea noastra, abordarea sistematica a dreptului, cunoasterea sa stiintifica, în masura sa stabileasca conditiile care impun transformarea lui obiectiva, sa determine directiile evolutiei sale în economia de piata, pentru formarea statului de drept si asigurarea drepturilor si libertatilor civice.

2. Stiintele juridice, element constitutiv al sistemului stiintelor

Raportarea omului la realitate are un caracter reflectoriu, constientizant. Cunoasterea este o dimensiune specific umana, iar adevarul - o valoare definitorie pentru homo sapiens. Stiinta reprezinta forma riguroasa a cunoasterii; ea constituie un ansamblu sistematic si unitar de cunostinte veridice despre realitatea obiectiva (naturala si sociala) si realitatea subiectiva (proprie lumii interioare a omului). Spre deosebire de cunoasterea comuna, stiinta stabileste, prin abstractizare si generalizare, legile proprii fenomenelor, legi a caror descifrare permite fundamentarea actiunii practice.

Cunoasterea stiintifica se concentreaza si se structureaza în ceea ce s-a numit sistemul general al stiintelor. Acesta cuprinde:

1) grupul stiintelor despre existenta (cu valoare explicativ-previzionala asupra diferitelor domenii ale realitatii), alcatuit din: stiintele naturii (fizica, chimia, biologia, anatomia, zoologia,botanica s.a.), stiintele sociale (sociologia generala, stiintele politice, stiintele juridice, istoria, economia, etica etc.) si stiintele gândirii (logica, lingvistica s.a.);

2) grupul stiintelor actiunii: stiintele tehnice, stiintele administrativ-organizationale, stiintele medicale, stiintele instructiv-educationale;

3) grupul stiintelor generale, de sinteza: filosofía, matematica, mecanica teoretica, cibernetica, teoria generala a sistemelor etc. Întâlnim totodata stiintele de graniţa, cu caracter interdisciplinar si multidisciplinar (biofizica, chimia fizica, biochimia, psihologia, ecologia, antopologia etc.) .

Ideea delimitarii stiintelor trebuie racordata la exigenta metodologica a abordarii lumii în unitatea ei. În fond, distingerea specificului calitativ al fenomenelor si proceselor, al diferitelor domenii ale existentei are sens numai plecând de la ideea unitatii lumii. Un corolar al cunoasterii contemporane este conceptia despre unitarea sistemic-integratoare, de ordin cosmic, a tuturor manifestarilor existentei, caracterizate prin interactiune. Aceeasi conexiune trebuie sa se regaseasca în imaginea stiintifica despre lume, între stiintele care o circumscriu.

Asa cum rezulta din clasificarea prezentata, stiintele juridice apartin grupului stiintelor despre existenta, integrându-se nemijlocit în categoria stiintelor sociale. Unele dintre stiintele juridice apartin si stiintelor actiunii, fiind atât stiinte juridice, cât si stiinte administrativ- organizatorice si instructiv-educationale. Alte stiinte juridice (de exemplu, medicina legala, statistica judiciara) se manifesta si ca discipline stiintifice de granita .

În raport cu celelalte stiinte despre societate, stiintele juridice abordeaza factorii obiectivi care au condus la aparitia si manifestarea dreptului si a statului ca fenomene sociale, precum si constituirea, actiunea normelor juridice ca reguli specifice de conduita umana si consecintele încalcarii lor.

Atribuind dreptului un rol de mijloc hotarâtor în conducerea si organizarea sociala, iar statului calitatea de a fi o structura fundamentala în realizarea acestui scop, stiintele juridice sunt preocupate de cunoasterea si perfectionarea dreptului si statului în acord cu exigentele democratice ale societatii civile. Din acest motiv, stiintele juridice ocupa un loc important - atât sub aspect teoretic, cât si practic - în cadrul stiintelor despre societate . Datorita sporirii rolului social al dreptului - atât în plan intern, cât si pe acela al relatiilor interstatale - stiintele juridice cunosc astazi o dezvoltare prestigioasa. În ordinea lor, ele ilustreaza si promoveaza revolutia stiintifica contemporana, beneficiind în acelasi timp de cuceririle ei, implicit sub aspect metodologic, prin valorificarea procedeelor informaticii si ciberneticii în demersul cunoasterii juridice .

Studierea dreptului si statului opereaza din urmatoarele perspective: cercetarea de ansamblu, din orizontul maximei generalizari, a acestor fenomene sociale; cercetarea lor istorico-evolutiva; abordarea aplicata a normelor si institutiilor juridice, în functie de obiectul raporturilor sociale reglementate.

Pe aceasta baza, în clasificarea stiintelor juridice distingem urmatoarele grupe principale:

- stiinta juridica ce descifreaza aspectele de generalitate si esentialitate ale statului si dreptului ca fenomene sociale: Teoria generala a statului si dreptului;

- stiintele juridice care cerceteaza statul si dreptul sub aspectul evolutiei lor istorice, cât si evolutia corespunzatoare a doctrinelor politico-juridice: stiintele juridice istorice si, respectiv, doctrinele politico-juridice;

- stiintele juridice care analizeaza, dupa criteriul obiectului de reglementare, normele juridice si raporturile de drept aferente: stiintele juridice de ramura.

Distingem, de asemenea, asa-numitele stiinte auxiliare stiintelor juridice, care, fara a dobândi statut de stiinte juridice propriu-zise, asigura cunoasterea celor mai bune conditii de edictare si aplicare eficienta a normelor, precum si de prevenire a încalcarii lor .

Corespunzând unor criterii reale, diviziunea amintita a stiintelor juridice nu afecteaza unitatea lor; dimpotriva, ea are relevanta numai pe fondul corelatiei, al întrepatrunderii lor organice si functionale, în cadrul sistemului stiintelor juridice .

Daca Teoria generala a statului si dreptului investigheaza, ca stiinta, categoriile de stat si drept în interconditionarea lor genetica si structural- functionala, cu toate acestea, ratiuni obiective de cunoastere justifica abordarea distincta - dar fara a o absolutiza - a problematicii generale a dreptului în raport cu aceea a statului. Consideram, în consecinta, ca Teoria generala a dreptului si Teoria generala a statului se manifesta ca discipline stiintifice autonome. Ceea ce impune si abordarea didactica diferentiata a categoriilor de stat si drept sub forma disciplinelor care sa asigure explicitarea si însusirea cunostintelor dobândite în procesul examinarii stiintifice a fenomenelor sociale ale statului si dreptului ca fenomene de-sine-statatoare. Astfel, ansamblul problemelor statului preocupa disciplina Drept constitutional si institutii politice, în timp ce examinarea concentrata a dreptului priveste disciplina Teoria generala a dreptului.